Alexandru Orlando
visez enorm, colorat în demenţă

Iun
04

am creat aceasta pagina pentru a putea avea majoritatea fotografiilor realizate de mine intr-un singur loc si asa sa poate fi vazute mai usor. puteti vizita pagina si daca va place ce vedeti, acel buton de like ar putea fi apasat si v-as fi recunoscator ! Multumesc mult de tot 🙂 !

http://www.facebook.com/alexandruorlandophotography

Anunțuri
Ian
31

De multe ori ne intrebam „Cum de mi s-a putut intampla asa ceva? Ce am facut sa merit asta?”. Ei bine, nu trebuie sa fi facut neaparat ceva in ultima vreme sau macar comparabil in intensitate cu „necazul” pe care l-ai intampinat. Noi in fiecare moment suntem pusi in fata unor alegeri, pe care inevitabil..le facem. Rezultatele tuturor acestor alegeri se insurie ca niste indicatoare (sageti) intr-un labirint al vietii noastre. Ajungem intr-un moment delicat si realizam ca orice am face atunci, nu mai avem cum sa impedicam sa se intample un lucru pe care probabil ca nu-l dorim. Zarurile importante au fost aruncate deja. Ar insemna sa dam totul inapoi si sa putem schimba anumite decizii din trecut. „ce bine era daca nu as fi … acum nu se mai intampla nimic”. Iti suna cunoscut aceste cuvinte?

Refuzam de multe ori modelul parental si incepem sa zicem „vai ce parinti am…cand o sa fiu parinte, niciodata n-o sa-l cert pe copil meu daca face aia si aia”. Lansam aceste idei in conjunctura unor interdictii, care, poate pe moment, nu sunt tocmai bune, insa pe viitor poate vor aduce un bine neimaginat. Viata este atat de complexa si habar nu avem unde ne poarta pe linia sa de plutire incat o sa ne puna in fata unor situatii neprevazute si implicit in fata unor decizii de moment. Tocmai acele decizii neprevazute, pe care nu am avut cum sa le experimentam pana atunci, nu vom stii ce sa facem si le vom lua instinctual, asa cum am vazut noi la o varsta frageda in modelul parental. Cand mergi la psiholog il intereseaza pe el ce-ai facut tu la 27 de ani? Nu prietene, te intreaba de copilaria ta..cam aproximativ perioada 2-5..7 ani sa zicem. Pentru ca atunci se pun bazele caracterului nostru. Sa dau un exemplu banal: eu am o mama gospodina si tocmai de aceea mi se va parea foarte normal ca si sotia mea sa gateasca bine si as fi putin surprins sa nu o faca. In mintea mea ar fi ceva de genu „Ce-i asta, frate? Femeia nu trebuie sa gateasca?”. In schimb, daca mama mea ar fi fost mereu ocupata cu serviciul si eu as fi mancat ba in oras, ba comanda acasa. Nu mi s-ar parea deloc anormal ca sotia mea cu propunerea „Azi mancam tot la restaurantul chinezesc sau incercam niste specialitati mexicane?”. Pentru ca asa mi s-ar parea mie firesc. Eu nu as avea cum sa concep sa iau aproape mereu pranzul acasa, daca eu n-am avut parte de asa ceva.

Se spune ca si modelul sinucigasului este din familie. Daca exista antecedente in familie, va mai exista cineva. Hehe, pare ciudat, nu? Atunci cand pe noi ne doare o mana, o masea..o doamne, imediat mergem la medic. Dar la un doctor pentru suflet? Nu mergem niciodata. Mereu spunem: ee lasa, ca inchid in mine. NU ! Niciodata nu e bine lasi o rana nevindecata, ca dupa se ajunge la mai rau. Ganditi-va numai putin. Te uiti la stiri si auzi: un barbat s-a aruncat de la etajul 5. In mintea ta e o imagine: creier intins pe jos, sange..si tot asa. Incerci sa simti durerea aia in prima instanta si faci „zbrr..oouch”. Dar nu realizezi ca din moment ce omul acela a luat aceasta decizie inseamna ca durerea dinauntrul sau a fost de 100 de ori mai mare decat cea pe care o simtea la contactul cu solul. Nu am putea vorbi de o resimtire a acelei dureri pentru ca moartea este aproape instantanee. Si mai mult decat atat, daca mai exista si antecedente in familie, in cadrul acelei tensiuni de moment si de asemenea fiind o situatie neprevazuta, adugand si imaginea membrului din familie sinucigas – si mereu avand tendinta de a nega a ceea ce a facut el, presiunea devine prea mare si cu atat mai mult nu mai reuseste sa suporte si sa rationeze si face exact acelasi lucru ( chiar daca mereu a spus „nu o sa fac niciodata ce a facut el”).Va dati seama ce curaj te determina sa ai si ce durere trebuie sa fie in suflet. Asa ca mai bine te doare un picior.

Toate intamplarile pe care suntem nevoiti sa le traversam isi au fiecare rostul lor foarte bine definit. Asa trebuie sa fie. Si cele rele si cele bune, constituie etape in initierea noastra, trebuie sa dovedim ca meritam anumite reusite. De-alungul existentei noastre noi trebuie sa facem si anumite plati karmice, pe care de multe ori nu ni le explicam. Chiar daca aparent regretam foarte mult ca ni se intampla ceva, poate ca asa este mai bine. In orice caz, sa incercam sa fim mereu responsabili in deciziile pe care le luam, pentru ca nu stim cum se intorc impotriva noastra. Numai bine ! 🙂

Iun
15

se pare că este nevoie să întrerup acest lanţ de tăcere surdă. a trecut mult timp de când întâmplările erau altele, de când eu eram altul şi poate în sinea mea rămăneam acelaşi. nu ştiu dacă mai pot să gândesc la fel, însă ştiu că multe s-au adunat în mintea mea.

-fiecare clipă îţi întipăreşte o trăire în suflet, care te schimbă. cunoşti diverşi oameni, le asculţi părerile, le zâmbeşti (deşi în mintea ta este total altceva) şi aşa alegi ceea ce trebuie, înveţi. şi nu uiţi nimic.

ceea ce mă uimeşte pe zi ce trece mai mult este inversarea sistemelor de valori ale oamenilor. este incredibil. prostia în masă este apreciată. şi poate că ar spune unii: scapă de oamenii care apreciază aceste lucruri din viaţa ta. adică să scap de aproape toţi oamenii? sunt uimit când văd că banul este la putere, dacă ai bani, pentru unii poţi face orice. dacă ai maşină toate pizdele sunt cu tine. Tu nu îţi dai seama cât de ratat ai fi fără maşina şi banii lu’ tăticu’ şi ai lui mămica? Pe bune acum. Unii oameni chiar nu realizează. Nu te simţi şi tu naşpa ştiind că cineva stă cu tine doar pentru că ai bani şi nimic altceva? Sunt foarte puţini oameni cu bani care chiar sunt extraordinari, puţini. Ar putea spune unii că sunt frustări ce scriu eu aici. Nu, sunt realităţi, de care te loveşti la tot pasul.

Sau domnişoarele care înainte trăgeaţi 3 ore de un suc de 5 lei şi acum vă plimbaţi cu Audi … nu stiu ce (nu mai dau denumire, sa nu aud dupa ca este pentru cineva anume). Dacă o aveţi pe Monica Gabor model, de ce nu faceţi şi voi? Îmi dau şi seama ce dragoste sinceră se poate infiripa, lucindu-vă ochii după verzişori. Facebook-ul ălă mi-e plin de X is in a relationship with Y. doar aşa, pentru a fi acolo, că alţii au, eu de ce să nu am. Iubire adevărată unde? trebuie trecute multe capitole pentru a scrie acel te iubesc. Aviz amatorilor.

(huuh) revenind. în jurul meu au stat şi încă stau atâţia oameni doar pentru interes, care pe la spate nu îţi împărtăşesc acelaşi păreri pe care ţi le spun în faţă. Sunt realist, toată lumea face asta. şi chiar dacă par că nu îmi dau seama şi continui să vorbesc, să mă port frumos, dar habar nu au câte ascunde zâmbetul acela. Întotdeauna mi-a plăcut să-mi plătesc poliţele, dacă mă înţelegi, cu aceeaşi monedă. pare că uneori toţi te lasă, dar nu-i nimic, este important să mai rămână cineva acolo care să te ajute. cazi, te ridici !

norocul îl ai sau nu îl ai. mă minunez cât de bine poate să le meargă unor panarame, ca să zic aşa. oameni care luaţi la bani mărunţi, sunt egali cu 0. şi observându-le zâmbetul ăla prostesc şi persiflant, care parcă exprimă: cât de bine îmi merge, ce tare sunt eu. (aparent, le merge foarte bine, la suprafaţă). şi câţi astfel de oameni sunt, oo, sunt atât de mulţi, încât anormalul ajunge să devină normal. nu-mi plac lucrurile de faţadă, ambalajele pe care la afişăm. (caută mereu lucrurile în profunzimea lor şi abia atunci le vei înţelege cu adevărat) nu îmi place: „ce faci? bine.” nu îmi place „ce s-a întâmplat? nimic.” nu îmi place. nu îmi place !

până când o să le meargă aşa? nu cred că problema mea şi nici a ta, cititorule, ştii tu..capra vecinului. însă eu ştiu că acolo sus e mereu cineva care ştie să creeze un echilibru: urcuş..va alterna şi cu un coborâş.

învaţă să te respecţi pe tine mai întâi şi după să ai pretenţii şi de la alţii. renunţă la fiţele de prost gust, glumele de doi bani, renunţă la a lua totul în râs, că viaţa nu este o glumă, renunţă la fasoanele de curcă beată, renunţă la a face ce fac toţi ceilalţi doar pentru a fi şi tu acceptat de majoritate, renunţă la a aprecia kitsch-ul, şi te rog încearcă să apreciezi lucrurile la adevărată lor valoare (lasă invidia laoparte), asta în cazul în care se mai cunoaşte un etalon, un sistem de valori al fiecărei persoane.

Fii bun, fă bine ! Mulţam.

Apr
16

. joi

Feb
15

Îmi trosnesc degetele, tuşesc uşor şi privesc ecranul. Şi uite aşa încep postarea aceasta, cu teamă, este oarecum o revenire. Oare va fi la fel? Dacă o să fiu lipsit de idei? Sunt şi eu un sportiv virtual revenit după o „accidentare”. Ia să vedem..

Încep prin a spune că mă simt atât de aiurea faţă de tine, blogule. Tu ai fost mereu aici şi eu nu am vrut să te mai văd. Nu m-ai lăsat o clipă. Iar eu am avut mereu alte şi alte preocupări. M-am întors, m-am întors aici, unde mi-e bine. Am mai avut câteva tentative, însa au eşuat. Am multe postări în ciorne, însă pe care nu am avut curaj să le mai public. Nici de postarea aceasta nu sunt încă sigur că o mă convingă că merită să fie publică, însă indiferent cum ar fi, promit ca o public. M-ai ascultat mereu, cu toate gândurile mele, mai mult sau mai puţin aberante. Dar au fost ale mele, şi atât contează. Nu am nevoie sa fiu judecat.

În tot acest timp, de cand nu am mai scris, s-au întâmplat o mulţime de lucruri în viaţa mea: cu dragostea a fost şi foarte bine , şi bine, şi rău, de toate aşa, cu prietenii la fel: schimbări de grupuri, de mentalitate. Viaţa este aşa de aiurea, de multe ori nu am înţeles de ce s-a întâmplat astfel. Nu o sa fiu capabil să înţeleg de ce vântul bate aşa, de ce oamenii se schimbă, de ce nu adormi imediat ce îţi doreşti asta, de ce avem nişte obiceiuri atavice. Întotdeauna am cautat  să ajung la fericirea deplină. Şi acest lucru se poate obţine dacă eşti foarte corect cu tine însuţi, nu trebuie să te minţi niciodată cu : să lăsăm că merge şi aşa. Mereu caut să obţin ce e mai bun din tot ceea ce fac. Şi de aceea sunt şi pretenţios de multe ori. Am fost obişnuit cu anumite lucruri să se facă într-un fel, ca la carte, şi nu mă abat de la acel tipar. Eu nu o să fac niciodată compromisuri. Nu o să mă mulţumesc cu jumătăţi de măsură, totul sau nimic. Nu e frumos aşa? Perla este pentru mine, scoica o lăsăm pentru alţii.

M-am schimbat. Am devenit oarecum mai „maleabil”. Nu mi-am schimbat principiile de viaţă, dar parcă nu mai am atâtea idei absolute şi nu mai privesc lumea doar proiectată în Universul meu, pe un fond nepalpabil. De multe ori am fost dezamăgit de lumea din jurul meu. Am vorbit la trecut. Acum am devenit mai sociabil, ca să spun aşa, acord mai multă atenţie oamenilor din jur şi le respect mai mult sfaturile. Din punctul meu de vedere şi mai ales al altora, consider că este mai bine cum sunt acum.

Persoana I. Tot postul e presărat de persoana I, egoul meu GIGANTIC, ca un leu ce sunt. Nu e bine. Ştii cate am de pierdut datorită faptului că am orgoliul cât Casa Poporului? Eu conştientizez aceste lucruri de fiecare dată când exagerez cu nişte decizii: criticile dure şi faptul că taxez orice greşeală. Eu când sunt bun – sunt foarte bun, dar când sunt rău sunt şi mai bun. Părerea mea este că ajută acest lucru, că nu ţin în mine o chestie să aibă repercursiuni după aceea, o spun omului în faţă, ce mă deranjează. Şi greşelile se îndreaptă. Şi astfel ajut să fie totul cât mai bine. Dar nu aş face acest lucru decât cu oameni care mă interesează, cu care am o relaţie bună. Vă daţi seama că mi-ar fi mult mai uşor să nu reproşez nimic, nimeni nu se supără pe mine, se evită dicuţiile urâte şi totul pe moment e ok, dar când se ajunge la rău, atunci nu avem ce face. Mai bine reparam pe moment, cât nu este grav şi este totul bine mai târziu. Cu atât mai puţin nu fac acest lucru cu oameni care îmi sunt doar cunoştinţe, pentru că efectiv nu îmi pasă, fiecare îşi vede de treaba lui, şi oricum ar interpreta greşile spusele mele. Fiecare om este special pentru el. Este aşa cum este şi nu are ce să facă mai mult. Tu trebuie doar să te gândeşti dacă îl placi sau nu.

Dar gândeşte-te că tot ceea ce faci este nesemnificativ, degeaba încerci să pari dur printr-o vorbă grea, degeaba îl critici pe X. De ce să îi vezi tu partea bună când o poţi vedea pe cea rea? De ce să apreciezi tu gratuit pe cineva? Merge după: Pretenaş, mă lauzi, te laud. Este o greşeală pe care noi, majoritatea pământenilor o facem. Ne credem noi mari şi tari în nişte momente. Parcă toată lumea ar fi la picioarele noastre şi putem să facem ce vrem. Suntem doar o picătură în acest ocean imens, doar una, nimic mai mult. Doar ni se dă impresia că suntem atât de puternici. Toţi oamenii sunt egali, unii mai egali decât alţii. Nici măcar în drepturi nu suntem egali întotdeauna, darămite altfel. Eşti unic. Sunt unic. Bucură-te de asta. Uneori mai buni decât alţii, uneori mai răi. Învaţă să respecţi mai mult persoanele care te apreciază cu adevărat, şi chiar dacă sunt şi ei conştienţi că avem parţi bune şi rele, ei reuşesc să ţi le vadă aproape mereu pe cele bune. Şi fac ceva pentru tine. Ştii că ai acolo oameni pe care te poţi baza oricând. Este foarte delicată această problemă. Extrem de puţini oameni au prieteni adevăraţi. Pentru că sunt foarte greu de găsit. Cât nu şi-ar dori unii să primească şi ei un „hei, ce faci?” , dar noi am fost obişnuiţi cu prea mult bine şi parcă devenim orbi la ce se întâmplă în jurul nostru. Unii oameni chiar fac multe sacrificii pentru noi şi noi nu îi răsplătim pe măsură. Recunosc şi eu că am primit atâtea lucruri, şi poate uneori nu am arătat cât de încântat am fost, însă aproape mereu am realizat şi apreciat ceva ce mi s-a dat. De ce învăţăm să apreciem ceva abia atunci când realizăm că l-am pierdut? E un clişeu, şi totuşi de ce trebuie să îl mai folosesc? Dacă nu s-ar mai întâmpla, nu ar mai fi nevoie.

Şi cât dramatizăm şi exagerăm. De fapt totul e aşa simplu şi noi le privim de parcă cine ştie ce ar fi. Şi cum facem „problemele” noastre. Cât caz facem că Xuleasca nu m-a sunat la ora 5, că nu am primit bani pentru nu ştiu ce tricou, că nu ştiu cum s-a uitat la tine un coleg. Pe bune? Dar ai comparat cu alte probleme? Ai comparat cu unii oameni care abia o duc de pe o zi pe alta şi au atâtea probleme acasă, nu au oameni care să aibă grijă de ei. Nu au pe nimeni. Şi noi ne plângem din nimicuri.

Suntem o generaţie care nu mai ştie să aprecieze valorile. Se încurajează prostia în masă, penibilul, „şmecheria”. Cum să faci chestia aia? Vrei să nu te mai considere lumea şmecher? Trebuie să faci ca ei, tu nu ai coloana vertebrală, nu poţi lua tu o decizie. Faci ca ei că aşa îţi impun ei şi nu te-ar accepta altfel. Eu în locul unor mi-aş pune mai multe semne de întrebare faţă de cei care îmi sunt prieteni, dar păcăt că nu avem ochii să vedem. Sau poate, nu vor să vadă realitatea, că nu ar avea altă alternativă. Fiecare se minte pe fiecare, şi pe faţă totul e bine. Sunt atât de limitaţi oamenii care nu ştiu să facă decât porcării, pentru că altfel nu pot să iasă în evidenţă să fie observaţi de ceilalţi la fel de naşpa ca şi ei. Dacă eşti un om fără viaţă, distrus şi eşti singur, pentru a fi acceptat de un grup, trebuie să faci ceva ca să le atragi atenţia. Ce să faci şi tu, fumezi etnobotanice, faci astfel de prostii. Pentru că pentru altceva nu ar avea pentru ce să te aprecieze sau oricum nu ar vrea, putea (ei fiind vai de capul lor). Sau oamenii care încearcă să se ia de alţii ca să demonstreze ei ce smecheri sunt. Când văd ce fraieri sunt unii că acceptă anumite comportamente, rămân uimit. Una este o glumă, caterincă, care nu trebuie sa fie mereu, că eşti prieten cu un om pentru că merită, nu pentru a râde mereu, că viaţa nu-ţi dă prilejul doar pentru a râde. Sau cât de uşor se consideră în ziua de azi un om prieten. Doar pentru că a ieşit cu tine de 2 ori, gata, ce prieteni buni suntem. Nu contează timpul, încrederea, întâmplări frumoase care să vă lege. Se deapreciază tot, uşor uşor.. trist. Dar nu numai că se consideră prieteni, dar având facebook îşi pun la siblings aceşti respectivi „prieteni” pentru a demonstra tuturor cât de populari şi iubiţi sunt ei şi ce prieteni care le sar în ajutor au. Şi de fapt, la prima ocazie li se demonstrează contrariul, nu este niciunul acolo. Ce mă indignează cel mai tare este atunci când sunt puşi acolo mulţi, mulţi, doar aşa, din reciprocitate. Dar voi realizaţi ce faceţi? Ai vrea să ai atâţia fraţi şi surori? Păi dacă îl consideri astfel, are toate drepturile. Împărţiţi tot? Ţi-ar plăcea să-i vezi mecla zilnic în patul de lângă tine? Să stai la coadă la baie, aşteptând să ţi se spele toţi aşa zişii frăţiori şi surioare. Ce penibil sună. Felicitări părinţilor pentru o familie aşa numeroasă. Acum vorbind serios, eu înţeleg că sunteţi aşa apropiaţi ca o persoană din familie, dar cu atâţia? cu peste 3? e peste puterea mea de înţelegere. Numai unul merită şi s-ar simţi şi mai bine să ştie că este singurul. Dar chestia asta se face că na: îl pun pe X la siblings, dar noi iesim mereu şi cu Y şi s-ar supăra. Se crează astfel de cercuri. Şi de fapt nu merită, şi astfel intervine de ce spuneam. Oamenii au ajuns să fie privaţi de multe sentimente incredibile: iubirea adevărată. Câţi mai ştiu să iubească cu adevarat? Prietenia. Respectul pentru ei. Nu mai ştim să fim prieteni adevăraţi. Familia. Să ne iubim membrii familiei aşa cum merită. Dar uităm acest lucru, noi ne neglijăm priorităţile de multe ori şi stăm aşa, pe linia de plutire, lăsăm pe alţii să ia iniţiativa, nu facem nimic. Şi neştiind ce înseamnă anumite sentimente cu adevărat, de aceea picăm în capcana de a considera atât de uşor pe cineva prieten, sau alte exemple.

Dar nu cer mai mult. Nu poţi să faci din căcat bici şi biciul să şi pocnească. Ţine de materialul genetic al fiecărui individ potenţialul său de a înţelege ceva. Cine ştie să înţeleagă, a facut-o deja şi o va mai face. Sper că a fost bine şi o să mai revin şi cu alte postări, poate mai la un singur subiect şii să nu uit: mulţumesc 🙂 mulţumesc pentru că v-aţi pierdut din timpul vostru pentru a-mi lectura aceste rânduri.

Noi
08

e frumos, e prea frumos la tine-n suflet..

LA MULTI ANI, MIHAIL SI GABRIELA !

Oct
27

noi chiar zburam.

Oct
21

Întotdeauna mi-am dorit să văd lumea din ochii altui om. Să văd dacă albastrul îl voi vedea tot albastru. Dacă apusul va avea acelaşi impact asupra mea. Dacă voi mai ştii să plâng. O să fie atât de diferit, oare? Dacă atunci voi vedea anumite lucruri care acum îmi rămân necunoscute sau dimpotrivă, aria mea de cunoaştere se va restrânge semnificativ?

Oamenii sunt diferiţi, foarte diferiţi, deşi sunt făcuţi din acelaşi Adam. Unii poartă cămăşi în carouri, alţii sunt blonzi, unii merg pe biciclete, alţii mănâncă îngheţată, unii citesc Fitzgerald,  alţii adună cifrele ISBN şi caută o legătură între numărul obţinut şi ei, unii  joacă Rummy, alţii iau Spektrum în fiecare dimineaţă, iar unii .. dansează.

nici nu realizezi cat de diferiti.

Oct
01
Dragostea e atunci când se termină filmul
şi ei doi se sărută
dar mai înainte
ea nu ştia că el o iubeşte
şi voia să plece în altă parte
să se întâlnească acolo cu alt băiat
şi el nu ştia cum să-i spună ca să nu se supere pe el
dar până la urmă i-a dat de înţeles
totuşi ea nu a înţeles
pentru că nici nu se gândea că el o iubeşte
şi la urmă când el i-a spus că o iubeşte
şi-a dat seama că şi ea îl iubeşte pe el
şi n-a mai plecat
şi a ramas cu el
şi au început să se sărute
şi atunci gata când ei s-au îndrăgostit
s-a terminat filmul
şi ei s-au ridicat
şi
au plecat acasă.

t.o. bobe

Ştiu foarte bine că n-o să se întâmple niciodată aşa. Că ăsta nu e decât un film dintr-o carte. N-o să mergem niciodată la cinema şi n-o să ne pupăm la sfârşit şi n-o să te ţin de mână în înghesuiala de la ieşire. O să treci dimineaţa prin faţa casei mele şi o să vezi mai departe ridicându-se pe geamul camerei dungi negre şi groase ca pe un ecran care se vede la televizor. Ştiu, dragostea mea, că sunt din alt film, că numele noastre rulează deja pe generice diferite, ştiu foarte bine că o să fim singuri în înghesuiala de la ieşire.

Oct
01

Cum despărţirile înşală totul şi mai ales perspectiva, ei doi ar părea că au luat-o în direcţii opuse, lăsând la mijloc întinderea goală a câmpului (sau poate a timpului), că merg şi se petrece lucrul obişnuit: micşorarea, îndepărtându-se progresiv de punctul iniţial; iar această încetineală a văzului fiind ei înşişi; dar îndeletnicirea lor obişnuită era nemişcarea, când şi când schimbul de vorbe în şoaptă, ca într-o ţiplă subţire, sfâşiată cu un gest larg, lenevos; aşadar, totuşi, rămânând imobili, între umbrele lor se desena un arc din ce în ce mai întins, încordat în toate culorile câmpului (sau poate ale timpului), stăteau în locul acela rupt, rezervat mirării, şi deja nu se mai vedeau unul pe altul, abia vocile lor dacă se întorceau; pretutindeni câmpul crăpat ridica aburi unduitori în care soarele şovăia, nu ei, nu şi ei; se cuvenea să fie liniştea dinaintea marilor întâlniri, la capătul celălalt al câmpului; (sau poate) abia tăcerea, singurătatea şi falsul remediu (al timpului) puteau să producă pe neaşteptate un dar.

t.o. bobe