Alexandru Orlando
visez enorm, colorat în demenţă

Efectul Doppler al unui semn de carte.


– Congelează-mă, deoarece fiecare-am coborât în câte-o gară sau crima din compartiment, gen.

Acolo rămăsese povestea. În aceeaşi carte, cu acelaşi cod de bare,  cu mirosul de cocos specific. Ea era carafa visurilor mele şi uneori mi-era teamă şi de un fulg să nu o dărâme. Da, eram temător, eu.. marele locotenent de 82 de kg. Numai eu ştiu că am fost într-o odisee lungă şi m-am gândit să las un memento. Să-l pufăi ca un fum de ţigară. Să-l inhaleze alţii. Este o avanpremieră în telejurnalul minţii mele.

După câteva minute de aşteptări, a sosit şi trenul pe care îl doream. Imediat ce am urcat în el, am simţit o apăsare, ca într-o mlaştină. O apăsare să intru acolo.. cât mai adânc. M-am întrebat dacă să intru cu sau fără protecţie pentru suflet?

– 42, 49 , 63, .. 75. Bună ziua!

– Bon jour, bon jour! îmi răspunse o femeie pe care o remarcai indiferent de locul unde te aflai. Mă gândeam eu..auzi la ea, bon jour, bon jour. Parcă ştia pasiunea mea pentru franţuzisme, pentru vibraţiile interioare care mi le provoacă acel r, pentru muzicalitatea profundă. Plăcerea mea de a privi o femeie cum îşi modelează buzele pentru a vorbi o franceză care mă conducea parcă într-o prăbuşire. Ca fiecare, m-am aşezat jos, apoi mi-am aranjat bagajul. În primă instanţă i-am evitat privirea, uitându-mă pe geam. Nu am dorit să nu par vreo clipă interesat de ea. Şi era o linişte apasătoare, care te marca, nu te lăsa să te destinzi. Te simţeai de parcă ai fi fost încolţit. A tras cineva uşa de la compartiment, era un surdo-mut care vindea tot felul de chestii, ca să facă un ban. A fost nevoie doar de o privire din partea ei ca omul acela nici măcar să nu mai îşi lase marfa să o vedem. Abia după aceea am privit-o şi eu pentru prima dată în ochii. Fizic nu îmi era cunoscută. Dar ah..doar ochii.. ochii..privindu-i, îi erau atât de profunzi de parcă priveai o întreagă constelaţie. Iar eu eram singur, fără niciun fel de apărare în faţa lor. Doar busola mea internă mă ghida. Era nevoie de o cunoaştere metafizică pentru a putea înţelege ceva, pentru că realizam că ştiam privirea aceea. O cunoşteam atât de bine, de parcă ochii ei au fost creaţi odată cu ai mei şi scopul lor a fost să ne întâlnim privirile. Barierea surdă a fost ruptă de ea, care spre stupoarea mea, mi-a cerut o brichetă. O femeie atât de frumoasă ca ea, să fumeze?

– Stai liniştit (o să ai nevoie de asta), domnule…

– Andrei. Andrei Petrini.

– …Andrei, nu v-am luat bricheta ca să îmi aprind eu o ţigară. Nu. Nici vorbă. Am luat-o pentru a vedea cât rezistaţi fără să fumaţi. Ar fi imoral pentru un domn atât de bine, care se respectă, să fumeze în faţa unei doamne.

În mintea mea, cât tupeu. Vrea să vadă cât pot să-i rezist. Ce fiinţă. Parcă ar fi studiat întregi tratate de psihologie a crimelor. Vroia să mă vadă cum nu pot să rezist lângă ea. Dar stai puţin, nu am eu cu ce să îmi aprind ţigara, dar ies pe hol până la baie, doar nu vine după mine şi sigur găsesc pe cineva care să aibă un foc. Ha! Mereu suntem cu un pas înainte. Cu toate că pentru un domn care se respectă, nu este plăcut să se înjosească, cerând de la alţii un foc.

– Este în ordine. îi spusei eu, pentru că eram sigur că planul nu va da greş.

După ce ne-am mai uitat puţin unul la altul, am realizat că privirile noastre făceau ecou cu soarele. Am fi putut sta ore întregi doar să ne privim, fără să spunem nici măcar un cuvânt şi înţelegeam totul. Nu ne aflam doar fizic în acelaşi compartiment, ci ne aflam şi în acelaşi compartiment al minţii. Nu mai spuneam niciunul nimic. Şiroaiele de transpiraţie îmi cuprindeau fruntea ca tentaculele unei caracatiţe. Nu mai ştiam ce să fac, eram în corzi. Parcă eram într-un film şi eram obligat să respect scenariul. Nu mai aveam nicio idee. Nu eu eram cel care făcea jocurile. Acum mi se întipărise în minte ideea de ţigară. Cel puţin acum, subconştientul meu îmi juca feste. Aveam impresia că doar o ţigară poate să mă salveze. Dacă mai rămăneam acolo, ajungeam într-o dulce saună a morţii. Ne-am dezlipit magneţii de polarităţi opuse ai ochilor şi am ieşit pe coridor.

Pentru moment scăpasem. Am intrat în primul compartiment. Niciun fumător. Nici în al doilea. Nimeni. Nu era nimeni care să aibă un foc. Plus că, am descoperit că vagonul era pentru nefumători. Ce era de facut? Dacă m-aş fi întors să îi cer bricheta, i-aş fi arătat că nu îi pot rezista. Şi nu vroiam asta. (Cu siguranţă treaba cu ţigările era doar în subconştientul meu). Cine era femeia aceea? Ce vroia de la mine? Parcă mă cunoştea de nu ştiu cât timp, parcă mă urmărea de ani zile. Acum realizam că ea îmi invada visele de atâta timp. Mă întâlnisem de 21 de ori cu ea în vis, în toate iernile care au trecut. Doar iarna o visam. Făcea parte dintr-o Dinastie a Enigmelor. Timpul devenise ceva evaziv, deoarece abia acum .. din culise, îi puteam observa alchimia zâmbetului. Trebuia să mă întorc. Pretextul că am fost la baie deja devenea relativ. Întârziasem foarte mult. Am redeschis compartimentul, fiind izbit de parfumul acela. Contrapunct. Mă hotărâsem să aplic mecanismul denial. Da. Să fiu nepăsător ca pixul cu care scriu povestea. M-am aşezat jos. Mi-a schiţat un zâmbet. Parcă era mai intensă senzaţia..doar faptul că nu o mai văzusem pentru puţin timp, mi se făcuse dor. Probabil că au fost doar câteva minute, însă eu am simţit de parcă am făcut ocolul lumii în 80 de compartimente. Nu vroiam să se mai termine acea limită a zâmbetului de pe faţa ei. În mintea mea, părea să se continue la nesfârşit. Avea tendinţa de a-mi spune ceva. Era tristă. Îi vibrau ochii, ca o oglindire de tuberoze pentru mai târziu.

Am înţeles tot din privirea aceea. Acum îmi cunoştea toată viaţa şi eu pe a ei. Era fata cea cu vino-ncoa. Imediat ce a putut să mă vadă, şi-a dat seama cine sunt. Şi eu. Şi de atunci nu a mai putut să vorbească. Nu a mai putut. Nu a putut să se depăşească, să se înţeleagă. În ce loc ciudat ne-am întâlnit. Trenul acesta părea să nu se mai oprească, drumul său nu se termina cu adevărat. Nu puteam merge astfel. Era ora cu 00000 la urmă. Trebuia să cobor. M-am ridicat de lângă ea. I-am lăsat o îmbrăţişare, semnul de carte al poveştii mele şi am plecat. Dar tristeţea întipărită pe chipul ei, nu doresc să o mai văd vreodată..

Anunțuri

9 răspunsuri to “Efectul Doppler al unui semn de carte.”

  1. o dragoste vaporoasă.

  2. Omule, remarc o maturitate in modul in care scrii, dupa pauza in care nu ai mai scris. F bun postul. tot asa!

  3. in primul rand – faptul ca personajele sunt mai bine conturate, e ok. nu mai sunt liniare.
    in al doilea rand – conexiunile sunt foarte interesante. recunosc ca nu mai stiam ce este efectul doppler si am cautat. foarte bun. mult , mult , mult subinteles in toata postarea. povestea este excelenta. chiar daca este putin trista.
    si nu in ultimul rand, am o intrebare: ati iubit vreodata, domnule Alexandru?

    • In primul rand iti multumesc. Si acum sa iti raspund la intrebare. Da, am iubit. Am iubit chiar foarte mult. Nu imi face o deosebita placere sa vorbesc despre asta deoarece ca nu a fost chiar cu final fericit. Stii doar -> no hope, no love, no glory, no happy ending.

      • Pacat ca unele lucruri nu depind de noi.
        Eu, facand parte din aceeasi categorie, confirm ca fetele din ziua de azi nu mai sunt interesete doar de dragoste, urmaresc si alte chestii. Chiar asta vreau sa lamuresc. Tu iubesti la fel in viata de zi cu zi cum transmiti pe blog? Pentru ca aici pari indragostitul perfect. Scuza-mi intrebarea, sper ca nu e exagerata.

  4. Eu sunt autorul acestei insemnari si tind sa cred ca ma identific total cu cel care povesteste. Cu personajele nu intotdeauna, este normal. Insa este aceeasi iubire, transmisa in alta forma doar. Faptul ca in viata de zi cu zi nu am intotdeauna cu cine sa impartasesc aceste sentimente, asta este alta poveste.
    In alta ordine de idei, nu stiu ce vor fetele din ziua de azi, dar stiu ca eu m-am ghidat intru totul dupa zicala „Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti”. Nu prea sunt de acord cu exprimarea „fetele din ziua de azi urmaresc alte chestii”. Ma simt jignit. Crezi ca afirmam ca AM IUBIT o astfel de femeie? Plus ca este o ofensa la adresa ei si chiar daca nu mai este ceva intre noi, tot nu sa accept sa aud asa ceva despre ea. Nu imi permit nici eu, nici atat sa permit altora sa spuna asa ceva, pentru ca nu sunteti in cunostinta de cauza. Deci acolo te rog sa revizuiesti.

  5. superb scris. in postarea aceasta exprimarea este chiar foarte buna.

  6. Si s-a oprit vreodata trenul?


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: