Alexandru Orlando
visez enorm, colorat în demenţă

Sep
22

Şi uite că a venit şi ziua în care mi-am văzut formaţia preferată (care mai rulează) live. Nu cred că mai este nevoie de nicio prezentare pentru legendara trupă rock – Guns N’ Roses. Concertul a început cu o întârziere de aproximativ două ore (tipic), însă au compensat cântând foarte mult (aproape 3 ore. de la ora 10 şi puţin până la ora 1).

A fost primul meu mare concert. Am avut ocazia să merg şi la altele, însă am vrut să mai aştept. Înainte mi se părea ceva irealizabil un concert Guns. Nu credeam că o sa apuc momentul să-i vad. În clipa în care am aflat că Guns vor concerta în România, n-am avut niciun dubiu că nu voi merge. Era concertul nostru. 21 septembrie noaptea – 22 septembrie. A fost un concert cu mare însemnătate, pentru că ziua de 22 septembrie rămâne un moment marcant pentru mine, care ţine să îmi reamintească pe tot parcursul anului ce reprezintă.

Am avut bilet la Golden Circle, fooarte aproape de scenă am fost, am văzut bine (cu excepţie când nu puteam să mă feresc de două namile din faţă, a fost chiar ok. Vroiam să fie mai multă viaţă prin jur, să nu fie nişte momâi). După toate aşteptările, în sfârşit au ajuns. Am exclamat: Acela e Axl Rose. Atât de aproape?! Prima melodie – Chinese Democracy, fiind chiar numele turneului. Welcome to the jungle – un mesaj subtil pentru organizarea care a lăsat de dorit. D’oh , România. It’s so easy – foarte bun. Mr. Brownstone. :D. Sorry. da da da. Better – supeer. Un solo la chitară al lui Richard Fortus. bun. Live and let die – ohooooo. foarte frumoasă piesa. THIS I LOVE. Această melodie a trezit în mine TOT, tot, tooot. tooooooooooooooooot. tot. Superbă. O interpretare deosebită a lui Axl Rose. Vocea lui pătrundea pe şira spinării şi se înfăşura pe toată lungimea ei.

„And now I don’t know why
She wouldn’t say goodbye
But then it seems that I
Had seen it in her eyes.

And it might not be wise
I’d still have to try
With all the love I have inside
I can’t deny

I just can’t let it die
Cause her heart’s just like mine
And she holds her pain inside

So if you ask me why
She wouldn’t say goodbye
I know somewhere inside

There is a special light
Still shining bright
And even on the darkest night
She can’t deny

So if she’s somewhere near me
I hope to God she hears me
There’s no one else
Could ever make me feel
I’m so alive
I hoped she’d never leave me
Please God you must believe me
I’ve searched the universe
And found myself
Within’ her eyes

No matter how I try
They say it’s all a lie
So what’s the use of my
Confessions to a crime
Of passions that won’t die
In my heart

So if she’s somewhere near me
I hope to God she hears me
There’s no one else
Could ever make me feel
I’m so alive
I hoped she’d never leave me
Please God you must believe me
I’ve searched the universe
And found myself
Within’ her eyes

So if she’s somewhere near me
I hope to God she hears me
There’s no one else
Could ever make me feel
I’m so alive

I hoped she’d never leave me
Please God you must believe me
I’ve searched the universe
And found myself
Within’ her eyes

And now I don’t know why
She wouldn’t say goodbye
It just might be that I
Had seen it in her eyes
And now it seems that I
Gave up my ghost of pride
I’ll never say goodbye”.

Mă scuzaţi. N-am putut să nu public versurile. E o melodie care mi se potriveşte. O ador.

Rocket Queen – bun bun. Apoi Dizzy Reed ne-a cantat un solo la pian. A fost plăcut de lume. Street Of Dreams. You could be mine. Yeah! Super :D. I said you could be mine.  DJ Ashba la chitară apoi, solo. Let’s rock! \m/. Foarte bun. Şi apooi – Sweet Child O’ Mine. Am cântat melodia asta cu toată vocea mea. Am ţipat o groază. She’s got a smile that it seems to me. Where do we go???? Where do we go now???!?!?!! Instrumental Jam.

Acum trebuie să scriu aici, pentru că a urmat momentul serii. De sub scenă a apărut un pian. Mi-am dat seama că urma melodia pe care o aşteptam atât de mult. Am trăit pentru November rain. Fiind şi obosit, mi s-au înmuiat picioarele. Axl Rose s-a aşezazt la pian. doar el se auzea. A început cu Pink Floyd Another brick in the wall. tare ideea. Dar ce a urmat? Cum aş putea să exprim aici ce am simţit când a început Axl, spunând: When I look into your eyes, I can see a love restrained ? Începuse balada, November rain. Am aşteptat-o aşa de mult. O ascultam. Live. Cânta pentru noi. Probabil că nici nu realizam. Nici acum nu cred că realizez. Melodia această foarte importantă. GENIAL. Era un spaţiu infinit, de o tristeţe armonioasă. Fetele din jur plângeau. Mai toată lumea filma. Am strigat cât am putut eu de tare: Do you need some time…on your own.  .. I know it’s hard to keep an open heart. oh. Şi cum nimic nu durează la nesfârşit, nici această melodia nu a făcut-o. Însă mi-a sfărâmat inima în mii de bucăţele. Ca nişte cioburi, care înţeapă..bineînţeles. E tristă. E reală. But lovers always come and lovers always go. So if you want to love me
then darlin’ don’t refrain. Cu singuranţă este melodia mea preferată de la ei. „I could rest my head just knowin’ that you were mine, all mine.”

Bumblefoot Guitar Solo. Knockin’ On Heaven’s Door – supeer. A prins bine la public. Am cântat şi aici cât am putut. ce loc ciudat, printre nori, unde o să ciocănim la uşa raiului. Ne primeşte? IRS. Nightrain. da da da! Şi au plecat pentru puţin timp (evident, s-au întors). Au continuat cu o parte din Don’t cry. A fost o surpriză, pentru că nu era programat să fie cântat. (Nici în celelalte concerte din turneu nu a fost). Cineva a aruncat steagul României moment în care Axl Rose a luat steagul şi l-a pus pe el. A fost aclamat de toată lumea pentru că a fost un moment special. Mii de oameni spunând toţi, cu aceeaşi cadenţă: Don’t you cry tonight, I still love you..baby. Au mai fost: ..un solo la chitară , Madagascar şi suuperbul final (chiar a fost un adevărat final) – Paradise City. Focuri de artificii, foc, confetii. Tot ce vrei.

Axl Rose are o personalitate nu prea agreată de lume. Însă are o voce extraordinară, se înscrie în cele mai bune voci ever. Chiar dacă e bătrân, chiar dacă nu mai se cântă sau mişcă aşa cum o făcea odată. Chiar dacă… Trebuie să ne dăm seama că muzica bună s-a cam dus. Muzica rock bună. Lumea acum caută să umple acest gol. Trebuie să îi apreciem pe aceşti oameni pentru ce au fost. Nu mai sunt la fel. Şi? Însă moştenirea lor muzicală este de mare valoare. Nu se vor mai naşte alţii ca ei. În ciuda privirii răutăcioase pe care o are, este un mega-star.

Cât despre detalii tehnice. Romexpo? Ce vrei mai mult? Sonorizarea nu a  fost bună. Vocea lui Axl Rose acoperea instrumentele. Vroiam să se audă mai tare. Să-mi vibreze pieptul. Să bubui. Probabil cei de la normal nu au văzut nimic şi s-a auzit şi prost. Nu merita să mergi acolo. La Golden s-a văzut foarte bine şi s-a şi auzit. Cei la VIP..hmm. Doar să le îngheţe fundul pe un scaun şi să fie mai în spate decât noi? Duceţi-vă la VIP atunci.

Poate că şi pentru că nu am mai fost la concerte aşa mari, impresia este aşa de bună.  Nu fac parte din categoria aia de oameni, care oriunde i-ai duce spun ca a fost foarte frumos. NU! Însă pentru mine acest concert a fost EXTRAORDINAR! L-am văzut pe Axl Rose. Am ascultat November rain live. Cum spunea un om..acum pot să mor fericit. Chiar dacă am rămas fără voce. Chiar dacă nu îmi mai simţeam picioarele. Chiar dacă mă trezisem la 6 să merg la şcoală..6 ore. Pe urmă drum Buzău-Bucureşti. Am ajuns la 5:15 la stadion. Şi abia la ora 10 a început Guns. Dar a meritat, a meritat tot. Nu regret nimic. A fost cel mai frumos concert al meu.

Cei din debut – Danko Jones . Plictisitori. Încercau ei să pară interesanţi cu apă, vodcă, sex oral. Nu ştiu cât le-a ieşit. Nu ştiu cât le-a ieşit sonorizarea – gen puteam să vorbesc la telefon şi ne auzeam perfect. LA UN CONCERT ROCK MĂ??? Dacă mă întreba o persoană unde sunt şi spuneam..păi la Guns. Zău? Pe cine păcăleşti? Dă muzica mai încet. Şi în cameră se auzea mai tare. Sonorizarea a fost minusul. Am promis înainte de concert că nu îmi voi schimba impresia despre Guns N’ Roses, indiferent de prestaţia lor. Şi nu am facut-o. Mă bucur tare mult că am fost. Rămân la impresia că a fost incredibil. Mulţi o să spună că sunt un nostalgic şi de fapt în mintea mea e Guns de acum 20 de ani. Că nu mai e ce a fost. Într-adevăr, nu mai e. Nu mai e Slash. Chiar nu îmi imaginam pe altcineva în afară de el să cânte Sweet child o’ mine .. sau în November rain. Dar s-au descurcat bine. Măcar în semn de respect pentru muzica lor, pentru melodiile cu care au crescut atâţia oameni, melodii care îi ajutau să meargă mai departe, să trăiască. Mulţumesc Guns N Roses!

Şi dacă ştiaţi că o să fie naşpa, de ce aţi mai venit? Multe guri rele au fost despre acest concert. N-am văzut jurnalişti ca ăştia. Le place lor să mănânce rahat. Nu ştiu ce au văzut ei, sau ce fan frustrat au văzut, dar eu îmi păstrez părerea mea. Dacă eu m-am simţit bine, asta contează. Nu mă interesează ce spun alţii.Poate că însemnătatea acestui concert a fost pentru mine una foarte mare. Au spus că vor reveni. Dar nu ştiu. Cred că a fost primul şi ultimul lor concert în România. “How are you, Transilvania?”. Mulţumesc Georgiana pentru că mi-ai dat ocazia să-i văd!

P.S.: Axl Rose a aruncat un singur lucru (pe care l-am văzut eu, că am înţeles că a mai aruncat şi microfonul) în mulţime, un fluier, chiar în locul în care am stat eu. Însă cu puţin înainte m-am mutat ca să văd mai bine..şi l-a luat altcineva. Acesta e un regret. Ghinion..

Anunțuri
Sep
18

– Congelează-mă, deoarece fiecare-am coborât în câte-o gară sau crima din compartiment, gen.

Acolo rămăsese povestea. În aceeaşi carte, cu acelaşi cod de bare,  cu mirosul de cocos specific. Ea era carafa visurilor mele şi uneori mi-era teamă şi de un fulg să nu o dărâme. Da, eram temător, eu.. marele locotenent de 82 de kg. Numai eu ştiu că am fost într-o odisee lungă şi m-am gândit să las un memento. Să-l pufăi ca un fum de ţigară. Să-l inhaleze alţii. Este o avanpremieră în telejurnalul minţii mele.

După câteva minute de aşteptări, a sosit şi trenul pe care îl doream. Imediat ce am urcat în el, am simţit o apăsare, ca într-o mlaştină. O apăsare să intru acolo.. cât mai adânc. M-am întrebat dacă să intru cu sau fără protecţie pentru suflet?

– 42, 49 , 63, .. 75. Bună ziua!

– Bon jour, bon jour! îmi răspunse o femeie pe care o remarcai indiferent de locul unde te aflai. Mă gândeam eu..auzi la ea, bon jour, bon jour. Parcă ştia pasiunea mea pentru franţuzisme, pentru vibraţiile interioare care mi le provoacă acel r, pentru muzicalitatea profundă. Plăcerea mea de a privi o femeie cum îşi modelează buzele pentru a vorbi o franceză care mă conducea parcă într-o prăbuşire. Ca fiecare, m-am aşezat jos, apoi mi-am aranjat bagajul. În primă instanţă i-am evitat privirea, uitându-mă pe geam. Nu am dorit să nu par vreo clipă interesat de ea. Şi era o linişte apasătoare, care te marca, nu te lăsa să te destinzi. Te simţeai de parcă ai fi fost încolţit. A tras cineva uşa de la compartiment, era un surdo-mut care vindea tot felul de chestii, ca să facă un ban. A fost nevoie doar de o privire din partea ei ca omul acela nici măcar să nu mai îşi lase marfa să o vedem. Abia după aceea am privit-o şi eu pentru prima dată în ochii. Fizic nu îmi era cunoscută. Dar ah..doar ochii.. ochii..privindu-i, îi erau atât de profunzi de parcă priveai o întreagă constelaţie. Iar eu eram singur, fără niciun fel de apărare în faţa lor. Doar busola mea internă mă ghida. Era nevoie de o cunoaştere metafizică pentru a putea înţelege ceva, pentru că realizam că ştiam privirea aceea. O cunoşteam atât de bine, de parcă ochii ei au fost creaţi odată cu ai mei şi scopul lor a fost să ne întâlnim privirile. Barierea surdă a fost ruptă de ea, care spre stupoarea mea, mi-a cerut o brichetă. O femeie atât de frumoasă ca ea, să fumeze?

– Stai liniştit (o să ai nevoie de asta), domnule…

– Andrei. Andrei Petrini.

– …Andrei, nu v-am luat bricheta ca să îmi aprind eu o ţigară. Nu. Nici vorbă. Am luat-o pentru a vedea cât rezistaţi fără să fumaţi. Ar fi imoral pentru un domn atât de bine, care se respectă, să fumeze în faţa unei doamne.

În mintea mea, cât tupeu. Vrea să vadă cât pot să-i rezist. Ce fiinţă. Parcă ar fi studiat întregi tratate de psihologie a crimelor. Vroia să mă vadă cum nu pot să rezist lângă ea. Dar stai puţin, nu am eu cu ce să îmi aprind ţigara, dar ies pe hol până la baie, doar nu vine după mine şi sigur găsesc pe cineva care să aibă un foc. Ha! Mereu suntem cu un pas înainte. Cu toate că pentru un domn care se respectă, nu este plăcut să se înjosească, cerând de la alţii un foc.

– Este în ordine. îi spusei eu, pentru că eram sigur că planul nu va da greş.

După ce ne-am mai uitat puţin unul la altul, am realizat că privirile noastre făceau ecou cu soarele. Am fi putut sta ore întregi doar să ne privim, fără să spunem nici măcar un cuvânt şi înţelegeam totul. Nu ne aflam doar fizic în acelaşi compartiment, ci ne aflam şi în acelaşi compartiment al minţii. Nu mai spuneam niciunul nimic. Şiroaiele de transpiraţie îmi cuprindeau fruntea ca tentaculele unei caracatiţe. Nu mai ştiam ce să fac, eram în corzi. Parcă eram într-un film şi eram obligat să respect scenariul. Nu mai aveam nicio idee. Nu eu eram cel care făcea jocurile. Acum mi se întipărise în minte ideea de ţigară. Cel puţin acum, subconştientul meu îmi juca feste. Aveam impresia că doar o ţigară poate să mă salveze. Dacă mai rămăneam acolo, ajungeam într-o dulce saună a morţii. Ne-am dezlipit magneţii de polarităţi opuse ai ochilor şi am ieşit pe coridor.

Pentru moment scăpasem. Am intrat în primul compartiment. Niciun fumător. Nici în al doilea. Nimeni. Nu era nimeni care să aibă un foc. Plus că, am descoperit că vagonul era pentru nefumători. Ce era de facut? Dacă m-aş fi întors să îi cer bricheta, i-aş fi arătat că nu îi pot rezista. Şi nu vroiam asta. (Cu siguranţă treaba cu ţigările era doar în subconştientul meu). Cine era femeia aceea? Ce vroia de la mine? Parcă mă cunoştea de nu ştiu cât timp, parcă mă urmărea de ani zile. Acum realizam că ea îmi invada visele de atâta timp. Mă întâlnisem de 21 de ori cu ea în vis, în toate iernile care au trecut. Doar iarna o visam. Făcea parte dintr-o Dinastie a Enigmelor. Timpul devenise ceva evaziv, deoarece abia acum .. din culise, îi puteam observa alchimia zâmbetului. Trebuia să mă întorc. Pretextul că am fost la baie deja devenea relativ. Întârziasem foarte mult. Am redeschis compartimentul, fiind izbit de parfumul acela. Contrapunct. Mă hotărâsem să aplic mecanismul denial. Da. Să fiu nepăsător ca pixul cu care scriu povestea. M-am aşezat jos. Mi-a schiţat un zâmbet. Parcă era mai intensă senzaţia..doar faptul că nu o mai văzusem pentru puţin timp, mi se făcuse dor. Probabil că au fost doar câteva minute, însă eu am simţit de parcă am făcut ocolul lumii în 80 de compartimente. Nu vroiam să se mai termine acea limită a zâmbetului de pe faţa ei. În mintea mea, părea să se continue la nesfârşit. Avea tendinţa de a-mi spune ceva. Era tristă. Îi vibrau ochii, ca o oglindire de tuberoze pentru mai târziu.

Am înţeles tot din privirea aceea. Acum îmi cunoştea toată viaţa şi eu pe a ei. Era fata cea cu vino-ncoa. Imediat ce a putut să mă vadă, şi-a dat seama cine sunt. Şi eu. Şi de atunci nu a mai putut să vorbească. Nu a mai putut. Nu a putut să se depăşească, să se înţeleagă. În ce loc ciudat ne-am întâlnit. Trenul acesta părea să nu se mai oprească, drumul său nu se termina cu adevărat. Nu puteam merge astfel. Era ora cu 00000 la urmă. Trebuia să cobor. M-am ridicat de lângă ea. I-am lăsat o îmbrăţişare, semnul de carte al poveştii mele şi am plecat. Dar tristeţea întipărită pe chipul ei, nu doresc să o mai văd vreodată..

Sep
16

Iar cartea s-a deschis la iubita locotenentului francez.

Sep
02

Te iubesc.

Vreau sa iti spun de ce te iubesc si tu trebuie s-o auzi.

Aug
30

sunt mândru de tine, ma(/)dame  🙂

Aug
21

Pe 22 august 2010 va pica ziua mea de naştere în aceeaşi zi a săptămânii în care m-am şi născut – duminica. Acest lucru s-a mai întâmplat şi în 1999 şi 2004. Acum voi putea asculta legal: „Vama – 17 ani…infinit”

17 ani, baierame, timiditate, inceput,
Saliva, buze, rasuflare,
Noapte alba, lacul tei,
Ciorapi de dama, suferinta, fotografie, ramas-bun,
Disperare, hohote de ras, politie, rasarit, metrou,
Prietenie, plaja, foc, dragoste, putere, tinerete, fum,
Iubire, amintire, val, nepasare, lupta, orgasm ideal.

17 mii, pahar, tigara, camin, speranta, asternut,
Betie, cantec, ignoranta, ruscas, nisip, gara de nord,
Carte de munca, libertate, urlet, rana,
Scarba, mila, lasitate, orgoliu, furie, nedreptate,
Mizerie, otrava, rautate, violenta, sange.
Succesc, povara, somnifer, avutie, aer, secunda, ger,
Invidie, depravare, nerabdare, goana, depresie, mal,
Delfini, lumina, orizont, liniste, furtuna, despartire, somn,
Albastru, cersetor, destin, ratacire, suflet, coroana, chin,
Uitare, lacrima, copil, oboseala, tremur, prevestrire, har,
Speranta, judecata, scrum,
Asteptare, zambet, credinta, drum,
Destertaciune, stele, foc,
Intuneric, inger, nemurire, nimic,
Calatorie, univers, molecula, dor, infinit…

Sper să fie..bine, să fie frumos într-a 17-a treaptă a vieţii. Şi mai sper ca 22 august să rămână cea mai frumoasă zi. Numai bine, tuturor!

Aug
12

Revista COSMOPOLITAN a publicat în ediţia August 2010 la pagina 71, fără a cere niciun drept de autor nici mie, nici fetei din poză, o fotografie realizată de mine cu Oana Cristian.

Explicaţia este simplă şi se găseşte chiar pe coperta revistei:

„Toate drepturile asupra revistei COSMOPOLITAN aparţin SANOMA Hearst Romania. Reproducerea integrală sau parţială a textelor sau a ilustraţiilor din orice ediţie a revistei COSMOPOLITAN, românească sau internaţională, este posibilă numai cu acordul prealabil scris al SANOMA Hearst Romania. Pirateria intelectuală se pedepseşte conform legii.”

Staţi puţin, ok..este firesc ce au scris, dar de ce ar fi normal ca ei să reproducă ilustraţii ale căror drepturi nu le aparţin şi la noi nu ar fi?

şi continuarea:
„Fotografierea modelelor care apar în COSMOPOLITAN au rol strict vizual; COSMOPOLITAN nu îşi asumă sub nici o formă implicarea modelelor respective în subiectele articolelor pe care le urmează.”

Evident că pe ei nu îi interesează, nu îşi asumă nimic. Pe ei îi interesează doar să iasa bine revista, să îşi scoată banii, nu contează cum. Dacă se pot folosi de lucruri care nu sunt ale lor, de ce să nu o facă? Cum ar putea ei să facă publicitate gratuită şi să specifice (cum de altfel, aşa ar fi normal), numele modelului sau/şi al fotografului?

Pe ei nu îi interesează conţinutul textului, specifică la prima pagină (pe care cine credeţi că o citeşte? cu scris minuscul). Nu îi interesează că îşi bat joc de oameni, stricându-le imaginea şi folosindu-se de munca lor. Pentru că lumea asta va înţelege: că Oana şi-a dat un nume fictiv: Sonia de 21 de ani şi-a trimis poza şi are alte scopuri pentru această publicaţie. Mulţi oameni nu o să ştie adevărul. Este chiar o jignire alaturarea pozei de acel articol cu conţinut sexual şi această revistă, care se presupune că se respectă, ar trebui să-şi ceară scuze. Dar cum nici răspuns la e-mail n-am primit, îmi dau seama ce fel de oameni lucrează acolo, fără coloană vertebrală şi fără urmă de moralitate.

Important este ca lumea să nu judece greşit. Repet, nu mi se pare corect ce s-a întâmplat şi o consider un abuz, folosire a drepturilor de autor şi o stricare a imaginii Oanei Cristian prin apariţia într-o publicaţie cu conţinut batjocoritor.

Ruşine unei reviste pe a cărei coperţi scrie: cea mai citită revistă din lume. Dacă prin astfel de fapte a reuşit să ajungă acolo…ruşine Cosmopolitan!

Am să ataşez şi o scanare a imaginii din revistă şi poza originală.

Poza de pe profilul meu de deviant, pentru a demonstra că este realizată de mine: http://un-ragazzo.deviantart.com/gallery/#/d289306

Aug
07

Nirvana este scopul suprem al existenţei, este nimicul care susţine totul. Şi cum dragostea e totul şi totul e făcut mai ales din nimic, îmi permit să mă afund în acest cerc vicios şi să subliniez legătura dintre dragostea absolută şi conceptul nirvana, tangentă cu povestea mea.

S-au născut pentru a juca această scenă, rolul vieţii, momentul vieţii, au fost atât de norocoşi să poată juca rolul principal într-o dragoste absolută. Atunci haideţi să vă spun o poveste, dragii moşului:

S-au întâlnit pe 5 august, anul mântuirii 2010, la Universitatea din Bucureşti, lângă Facultatea de Chimie, mai exact chiar în faţa la metrou. [Ce poveste urâtă..chimie. Ambalajul ascunde multe]. Acolo doar decorul punerii în scenă a devinirii Brahman: Oamenii care vând la anticariate, K-urile, maşinile, căldura, clădurile geniale, cerşetorii, cei care mâncă o jumătate de pâine, cealaltă păstrată pentru el, fie acesta şi unul pe bicicletă. Erau şi ele, erau şi ei, depărtaţi si absurzi (bineînţeles), peste 20..peste 30.. 80?!, chiar şi o 100 de ani. Puneau în scenă o viaţă, iar timpul se oprise atunci pentru că era nimicită setea de durere (adică de viaţă, pentru că viaţa înseamnă durere). Puteau iubi cu adevărat. Deci oamenii din jur erau pierduţi, fără alte iluzii, ei doar îşi jucau rolul, aici şi atunci.. pentru totdeauna. Avem noroc, că marionetele nu ies la pensie.

Cei doi au trăit pentru asta, pentru a mânca Nirvana la Universitate. Acum vorbim despre îngheţata Nirvana, care ca şi conceptul din budism şi jainism se spune că este în afara oricărei posibilităţi de reprezentare mentală. Dacă până acum, ai avut impresia că ai mâncat vreo îngheţată bunicică, Nirvana îţi dă peste cap tot ce ai spus, îţi schimbă tot, determinându-te să-ţi dai seama că ai fost mult prea generos numind-o bunicică.

Dacă ar fi existat vreodată vreo părticică din Karyn în mine, acea părticică ar fi iubit-o pe Josephine. Dar cum nimic nu durează, nimic nu există, spunem că sunt doar momente, doar iluzii. Trist este că ei n-au putut călătorii împreună, pentru că aşa le-a fost scris. Nu există iubire absolută, ci doar roluri, mai mult sau mai puţin lungi, cu Oscar sau fără, care dau peste cap prima propoziţie din această frază mai mult sau mai puţin.

Oricum..El era Karyn, iar ea era Josephine.

P.S.: Nu o să înţelegi nimic din asta. Eu ţi-am spus doar o poveste. Nu poţi să vezi zâne dacă nu eşti zănatic. fi Nu ştiu ce a fost, de ce am scris, cum am scris, că am scris la 4 dimineaţa. Dar dacă eşti o persoană mediocră, cu puterea de imaginaţie (dorinţă de înţelegere) şi legea morală comparabile cu o bornă kilometrică chiar nu este un post pentru tine .. du-te şi ia-ţi o viaţă. Se vindea la Unirea, la unu. O prinzi chiar reduceri.

Iul
15

„I am unable to understand how a man of honor could take a newspaper in his hands without a shudder of disgust” (Charles Baudelaire)


Tocmai ieri îi dădusem unei prietene renumita melodie a Mădălinei Manole – Fată dragă. Şi tot cu acea prietenă discutam seara despre un citat din Emil Cioran, care sună în felul următor: „Dacă suferinţa nu ar fi un instrument de cunoaştere, sinuciderea ar fi obligatorie”. Ca să aflu a doua zi, imediat ce mă trezesc, că s-a sinucis Mădălina Manole. Şi când? De ziua naţională a Franţei, o zi în care îţi vine să te omori, se pare. (de remarcat faptul că citatul din Baudelaire nu este scris în franceză!)

De ce? Şi eu de ce întreb? Mai putem face ceva? NU. Doar ea ştie ce a fost, de ce a considerat că este mai bine aşa. Exact acum când să continui postarea aceasta, ascultând melodia, s-a suprapus cu versul: „Ai să-nţelegi mai târziu, Ai să-mi dai dreptate, Ştiu.” Nu aş fi în măsură să te contrazic. Însă părerea mea şi a altor milioane de oameni este că orice-ar fi fost nu trebuia să se recurgă la acest gest. Şi revin la întrebare: De ce? Arăta foarte bine pentru vârsta ei deşi a declarat că nu se mai simte frumoasă, avea un copil pe care şi-l dorise foarte mult şi cu care ce face acum? Îl lasă fără mamă. Ca şi cântăreaţă, a avut o carieră extraordinară, a fost adorată de oameni. Poate că momentele de faimă se duseseră, acum urma să îşi trăiască liniştită viaţa în umbra aristei Mădălina Manole, e normal să apară o mică dezamăgire când este preferată Inna în locul tău la o casă de discuri doar pentru că românii doar asta apreciază. Dar nu era nici pe departe un motiv să-ţi iei viaţa. Câţi oameni nu şi-ar dori să mai trăiască o clipă? Nu mai trecuseră şi alţi artişti prin asta? Ce-ar însemna să se sinucidă toţi: hai..Laurenţiu Cazan, Angela Similea, Mihai Constantinescu, Mirabela Dauer..hai sinucideţi-vă pe rând. Nu trebuie pusă astfel problema.

Nu mai fuseseră atâtea cazuri când artiste au murit şi oamenii chiar le-au regretat (e drept, că abia după ce au murit, ceea ce e foarte trist)?Mădălină să fi ţinut cu atâta preţ să fie plăcută de public alegând moartea, ştiind că abia atunci lumea declanşează adoraţia?! Nu îmi vine să cred. Ea nu a văzut episodul Laura Stoica? Sunt multe lucruri care mă fac să mă gândesc chiar la faptul că nu a fost o sinucidere. Lua cumva droguri? Era în toate facultăţile mintale? Era. Sunt multe lucruri care nu se pupă: Eşti o artistă. Toată lumea te place. Eşti cunoscută. Eşti frumoasă. Ai familie. Ai copil. Iubeşti. Ce putea fi chiar atât de rău pe la spate de lumea nu ştia? Ce se ascundea în spatele acelui zâmbet? Cât de rău putea să fie? Soţia lui Crin Antonescu s-a sinucis, însă ea nu mai suporta durerile, fiind bolnavă de cancer. Oricât de rău ai ajunge, nu îţi dă nimeni dreptul să te sinucizi. Nu judec pe nimeni, însă asta e părerea mea, nu sunt deloc de acord cu aceste decizii.

Presa scrie, şi eu am făcut asta, deschizi televizorul, pe toate posturile mare: MĂDĂLINA MANOLE A MURIT (sub diverse forme). Ziarele. Radio. Totul. E frumos că se gândesc la ea, familia apreciază şi ea acolo unde este (nu cred că undeva bine). Scriu asta poate şi pentru că le place, dar mai mult pentru că aşa trebuie..să fie în rând cu toată lumea. Ca să aibe audienţă, că lumea curioasă doreşte să afle adevărul. De ce s-a sinucis Mădălina Manole? Şi chiar au impresia că dacă îşi sacrifică 10 minute din telenovelă, o să afle. Nu. Răspunsul nu îl veţi găşi nici pe Realitatea, nici pe ProTV, nici pe blogul lui Victor Ciutacu, nici în Şansa Buzoiană, nici pe blogul lui Alexandru Orlando. Acest lucru este cert. Răspunsul îl ştie doar Mădălina Manole. Şi cum ea nu mai poate să vă răspundă la această întrebare, mă tem că va rămâne fără răspuns. Presa va mai scrie 2-3 zile: diverse speculaţii otv-iste: gen că a fost omorâtă de soţul ei, că i-a venit rău, că a fost asasinată. Vor mai comenta oamenii pe YouTube: „te iubim Mădălina, nu te vom uita niciodată,” chiar dacă ei nu ascultaseră în viaţa lor vreo melodie de-a ei, însă fac asta că aşa trebuie. Sunt exact ca bocitoarele alea. Pe ele le pui să plângă, nu contează la căpătâiul cui. Ele plâng. Exact cum a fost Jackson Mania POSTMORTEM. Toate cantităţile neglijabile din punct de vedere al coloanei vertebrale au devit fani peste noapte Michael Jackson. Când o să moară Lady Gaga, mă întreb, se declară doliu internaţional? Şi-aşa la cate vizualizări are pe YouTube, acoperă populaţia câtorva ţări importante. Deci ce scrie presa e frumos şi nu prea. Unele lucruri da, altele sunt exagerate, însă este foarte clar că şi cu toate paginile scrie Mădălina Manole nu îţi va mai spune Da, te iubesc. Nu o să mai fie.

Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat, astăzi toate ziarele ar fi putut scrie : La mulţi ani, Mădălina! Nu, Dumnezeu să te ierte, Mădălina! Astăzi am fi putut mânca tort, nu colivă. Astăzi am fi putut să zâmbim, nu să plângem. Recunosc însă, că nu aş fi scris un post în care să îi spun la mulţi ani Mădălinei Manole. Recunosc. Poate că sunt ca ceilalţi, dar am suficientă tărie să spun că nu am fost fan şi că am scris acest post insignifiant pentru a aduce un memorium, pentru a transmite un regret celei care a fost o artistă a românilor. După cum am mai spus, fără folos, că oricât ai fi fost de tristă, nu trebuia să faci asta. Poate îţi vei găsi vreodată odihna pe care o meritai şi înainte ca Dumnezeu să te ierte, va trebui să te ierţi pe tine însăţi!

Iul
11

O interpretare a melodiei Paparazzi (Lady Gaga) de catre un pusti de 12 ani. Ce voce are,  bravo lui! 🙂