Într-o lume densă

Am avut un vis tare ciudat … se făcea că lumea există. O lume cu fundături în labirinturi de porţelan, în care fluturii plângeau prin farurile autobuzelor care s-au oprit în staţie, pe stânga; stânga minţii. Tocurile înalte ale demnităţii au călcat pe lumea noastră învăluită într-un glob de sticlă, unde, sub ceaţa s-a ascuns în umbra ierbii ca şi cum o păzea cerul.

Introducere în desenele cu cretă de pe asfalt, magazine cu difuzie incoloră cu volane pe partea dreaptă, sub băncile roooşii. Se pierd în absolut ca jeleurile care le ascund buzele ei de foc întinse. Şi abia atunci ne vom privi faţă în faţă, ochii în ochii, buze în buze, gumă de mestecat în gumă de mestecat, coş în coş, univers în univers. Dar chiar există aşa ceva?

Chiar există lumea? Nu, serios acum. Scânteia de genialitate pierdută în cutia poştală te determină să nu uiţi originea ta pe acest corp macroscopic.

O să contui lăcomia mea spirituală prin a te întreba dacă şi tu vezi lumea aşa cum o văd eu. De multe ori mi-am pus această problemă. Dacă pentru tine albastrul nu este albastru? Dacă la tine taxiurile nu sunt galbene? Dacă tu vezi mai clar? Dacă ţie ţi se pare mult ce mie mi se pare puţin? Posesorul minţii tale probabil nu are capacitatea supremă de a vedea că băncile sunt gooooale, şi pe ele nu le apără nimeni. Am fost eu puţin pe la ele…………le-am întis braţele surde şi le-am zis pis-pis-pis ! Dar lumea nu mai era aceeaşi. Nimic nu există într-o lumină densă, şi nici într-o lume densă…