Alexandru Orlando
visez enorm, colorat în demenţă

Diavolul de hârtie


„Victor şi Ingrid împărtăşeau un secret, sau cel puţin aşa credea Victor. Pentru el, întâmplarea care-l lega atât de strâns şi de ciudat de Ingrid se petrecuse parcă în vis sau în altă viaţă. Uneori spera din tot sufletul ca fata pe care-o iubea să fi uitat de mult totul .-Alteori ar fi vrut ca ea să fie tot atât de răvăşită de amintire ca şi el, pentru ca între ei să existe o legătură, fie şi una chinuitoare şi de nemărturisit. Mereu, când o conducea pe Ingrid spre casă, seara târziu, după orele de şcoală, pe când pălăvrăgeau despre orice privind cerul incendiat de amurg, şi când îi întâlnea ochii, Victor încerca să afle din expresia lor cât de mult ştie, cât îşi aminteşte Ingrid şi mai ales cât îi pasă. Mergeau pe străzi cu vechi clădiri galbene, cu macadamul neregulat şi sonor. Oare şi fata îl spiona în acelaşi fel, oare şi ea se-ntreba dacă el mai ştie? Avea şi ea, în adâncul minţii ei, o cameră secretă, identică în fiecare detaliu cu a lui Victor? O vizita în fiecare noapte, înainte de-a adormi, ca şi el? Victor spera cu nebunie şi-n acelaşi timp se temea cu disperare că-ntr-o astfel de noapte cele două camere, singurele identice din palatele minţilor lor, aveau să se contopească într-una singură, şi că ei se vor reîntâlni acolo şi se vor privi din nou ca atunci.
Locuiseră amândoi, atât de demult de parcă fusese în vis sau într-o altă viaţă, într-o mică vilă din cel mai frumos cartier al oraşului. Un grup de copii îşi făcea mereu de lucru pe scările interioare ale clădirii, în semiîntunericul de cavou al vilei. Atâta câtă era, lumina se reflecta în pereţii vopsiţi în ulei şi li se revărsa difuză pe feţe, ca şi pe feţele mai mici, de carton smălţuit, ale păpuşilor. Victor şi Ingrid erau de-o vârstă, aveau aproape cinci ani în ziua când, întrerupându-se dintr-un joc oarecare, ea îl luase de mână şi-1 trăsese după ea pe scări în sus, pe scările uriaşe. Băiatul urcase foarte rar până la primul etaj, al cărui palier îi părea îndepărtat şi înfricoşător. Acolo era pentru el unul dintre capetele ceţoase ale lumii. Dar Ingrid îl ţâra acum, chicotind şi gâfâind, şi mai sus, către etajul al doilea, de netrăit şi de neimaginat, despre care copilul auzise doar legende îngrozitoare. Ingrid avea codiţe prinse cu funde din fâşii de satin albastru, destrămat, şi o rochiţă albă. In picioare avea sandale decupate, crăpate şi prăfuite, peste catarama cărora se lăsau şosetele cu model de purceluşi. „Haide”, îi spusese, „of, ce greu te laşi!”
Ţinut al umbrelor şi al nebuniei! Luminatoarele din acoperiş puneau dâre lungi de lumină peste palierul singuratic. Liniştea tiuia în urechi. Ingrid râdea îmbujorată. „Acum o să ne jucăm de-a doctorul, dar nu trebuie să spui nimănui”, îi zise băiatului, care privea imensele uşi ale celor care locuiau acolo şi contorul de gaze cu cadranul lui de neînţeles. Şi fetiţa-şi dăduse jos chiloţeii, se-ntinsese, cu rochia ridicată peste buric, pe-o băncuţă de lemn vopsit în verde şi el privise interiorul de purpură al trupului ei. îl silise şi pe el să se-ntindă pe bancă, cu spielho-sen-ii în vine, iar fetiţa-şi pusese palmele peste faţă şi aruncase doar o privire spre viermuşul lui catifelat. Apoi coborâseră către lumea locuită şi timpul şi tăcerea şi îndepărtarea acope-riseră totul.
Acum învăţau la acelaşi liceu şi, uneori, mergeau împreună spre casă, pentru că locuiau din nou în acelaşi cartier, cu totul altul însă decât cel în care copilăriseră. Aveau şaisprezece ani, ea era puţin mai înaltă decât el şi cu mult mai frumoasă. Niciodată nu dăduse vreun semn că ar recunoaşte în adolescentul subţire şi negricios pe fostul băieţel din vila cea scufundată. Se apropiaseră pentru că împrumutau cărţi de poezie de la biblioteca din cartier, ce purta numele unui scriitor uitat. în pauzele dintre ore, pe când colegii lui vorbeau despre muzică şi fotbal, Victor stătea pe pragul gropii de sărituri în lungime cu o carte de poeme în mâini şi citea până se intra iarăşi la ore. Ingrid se aşezase într-o zi lângă el şi citiseră împreună. Apoi citiseră împreună în parc şi de câteva ori şi la ea acasă, o casă plină de porţelanuri şi de mătuşi. Faptul că fata cea mai frumoasă din liceu îi îngăduia unui coleg mai curând şters şi firav s-o conducă acasă era pentru toată lumea (dar mai ales pentru Victor) o mare enigmă, într-o seară, pe când Ingrid îi povestea ultimele bârfe din clasa ei, Victor începu să-mpătu-rească, cu gândurile aiurea, o foaie de hârtie plină de mâzgăleli pe care-o găsise pe biroul ei. Fata se-ntrerupse ca să-i urmărească degetele ce pliau hârtia pe diagonale, îndoiau colţuri, netezeau suprafeţe, cu dexteritatea ritualică a unui şaman sau a unei insecte. „Faci un avion?”, întrebă, dar după alte câteva plieri era deja limpede că foarte complicata structură de hârtie, cu unghiuri simetrice şi multiple era cu totul altceva, ceva aproape viu, ca un făt modelat din foiţe embrionare suprapuse. „Ce-i asta?” mai întrebă Ingrid privind pacheţelul pe care Victor îl ţinea acum de două colţuri ca nişte picioruşe. El zâmbi şi, umflându-şi obrajii, suflă puternic prin orificiul din capătul ascuţit al ciudatului ghemotoc, care se dilată deodată într-o faţă de drac mâzgălit de cerneală, cu coarne ascuţite şi gură batjocoritoare, din care atârna o limbă ca o lamă de brici. Ingrid se aruncase pe spate, în patul pe care era aşezată, râzând cu lacrimi, cu tot corpul tresăltând de o veselie nebună. De-atunci, în fiecare zi băiatul îi făcea câte-un drăcuşor de hârtie pe care, în pauze, pe drumul spre casă, în camera ei sau chiar la cinema, unde fuseseră de vreo două ori împreună, i-1 umfla brusc, în faţă, spre amuzamentul ei mereu la fel de mare. Erau drăcu-şori de toate mărimile, de la unii puchinoşi de abia-i vedeai până la diavoli cât un cap de copil, cu coarne obraznice de mărimea unor cuţite de bucătărie. Pe fiecare foaie de hârtie, având grijă ca scrisul să rămână în interior când figura se umfla, Victor caligrafiase frumos „Te iubesc, Ingrid!”
Anul înainta către iarnă, o iarnă adâncă şi grea, în care zăpezile nu se mai terminau. La ora cinci se lăsa deja seara, o înserare nostalgică de un albastru intens şi delicat. într-o astfel de seară, pe când pe ferestre ningea năpraznic, Ingrid se-ntrerupse deodată din sporovăială. Tăcură amândoi multă vreme, apoi fata se-ntin-se pe pat, îşi ridică rochia şi-i spuse lui Victor: „Vino.” Şi Victor, la fel de-nfricoşat ca atunci, văzu din nou lumina de purpură ce răzbătea printr-o fantă subţire din corpul fetei, de parcă tot interiorul trupului ei ar fi fost de purpură topită. „Ţii minte?” şoptise Ingrid. „Vreau să văd şi eu acum”. Zeci de drăcuşori de hârtie, transparentizaţi de lumina scăzută a veiozei, priviră avid, de pe gheridonul pe care erau aşezaţi în ordinea mărimii, trupurile goale ce se-mbrăţişau peste cearşafuri.
Victor şi Ingrid erau acum prieteni „oficiali”, în pauze se-ntâlneau pe culoar, lângă un calorifer, şi se ţineau de mână, fără să le pese de ce-aveau să spună colegii. Spre casă, înfruntau vijelia împreună. Căutau piaţete ferite de vânt, unde ningea tăcut în lumina câte unui felinar.
Se sărutau disperat, sprijiniţi de câte-o faţadă de bloc vechi, pătrundeau în holuri întunecoase şi, descheindu-şi hainele grele, simţeau iarăşi cu degetele, ce-naintau tot mai mult pe sub haine, pielea fierbinte după care tânjeau atât, umezeala şi dulceaţa şi intimitatea trupurilor adolescentine. Nu mai avură, întreaga iarnă, ocazia să facă dragoste: mătuşile (ca şi porţelanurile) păreau să se multiplice în casa lui Ingrid de la o săptămână la alta.
în vacanţa de iarnă, Ingrid plecă într-o tabără în munţi. Primi de la ea o singură scrisoare, trimisă în prima zi de tabără. Fata ieşise deja pe pârtia de schi şi descria zăpada spulberată în soare în timpul unei coborâri vijelioase. Avea un instructor colosal, un adevărat campion. Şi colege simpatice. în finalul scrisorii Ingrid îl săruta şi abia aştepta ca ei să se revadă. Victor avu o strângere de inimă citind scrisoarea. El nu schiase niciodată. Nu dansase niciodată. Nu avea bani niciodată. Nu-şi imagina nici un viitor cu Ingrid. Dar nici fără ea. Rămas pe gânduri, împături mecanic scrisoarea, pe o diagonală, apoi pe alta, şi iarăşi un pliu, şi apoi altul, până când umflă dintr-o singură suflare un dră-cuşor scris pe toate părţile, ce rânjea la el batjocoritor.
Trecură câteva zile, apoi o săptămână de când fata trebuia să se-ntoarcă din tabără. Victor nu primi nici un telefon. Sună el, în cele din urmă, şi-i răspunse o mătuşă. Fata era de mult în oraş, iar acum plecase la cinema. Băiatul nu mai suporta de-atunci serile. Cum începea să se-ntu-nece mergea la fereastră, lipea fruntea de geam şi privea amurgul galben de iarnă până îl sufoca nefericirea. Ieşea atunci şi rătăcea prin cartiere necunoscute. Ajungea uneori atât de departe, şi casele erau atât de stranii — ornamente de ipsos pe ziduri crăpate, gata de prăbuşire, geamuri acoperite cu ziare îngălbenite — încât băiatul se simţea în altă viaţă, sau într-un vis. într-o seară se regăsi în cartierul copilăriei sale. Recunoscu imediat vila străveche şi pătrunse în umbra ei de cavou. Ce glacial era aerul înăuntru! Ce umbră deasă şi ce lumină tulbure se reflecta în pereţi! Victor urcă încet scara interioară, încolăcită în jurul marelui hol. Dezolarea şi spaima de-atunci îl învăluiră. Primul etaj îi păru din nou capătul lumii. Cu o sforţare de care nu s-ar fi simţit în stare urcă totuşi mai departe, iar acum stătea pe palierul celui de-al doilea etaj unde totul era neschimbat, neschimbat! Uşile celor ce locuiau acolo îi păreau tot aşa de uriaşe. Contorul de gaze era la locul lui, la fel şi băncuţa, pe care Victor se aşeză şi stătu multă vreme nemişcat. „Ingrid”, spuse într-un târziu, şi era ca şi cum ar fi fost singurul cuvânt care s-a auzit vreodată pe acel palier, în acea lume.
Şcoala reîncepu şi Victor o revăzu pe Ingrid.Era frumoasă şi fericită. După cursuri o aştepta în fiecare seară un automobil. Un bărbat tânăr îi deschidea portiera şi ea urca şi se ghemuia pe banchetă. Şi maşina se dizolva în noapte.
Cu Victor se purta prietenos, familiar, ca şi când ar fi fost întotdeauna doar colegi, doar buni camarazi. Se-ntâlneau uneori pe culoare, schimbau câteva vorbe… „Ţii minte?”, ar fi vrut s-o întrebe Victor, dar era ca şi când fata uitase, din nou, tot ceea ce el n-ar fi uitat niciodată.
Anul glisa pe osiile sale către primăvară. Victor străbătuse în lung şi-n lat ţinuturile stranii ale nefericirii. Scrisese poeme foarte lungi şi îngheţase pe străzi pustii. Nu-nţelegea cum ieşise viu din iarnă. într-o zi, căutând ceva prin adâncul şifonierului părinţilor săi, găsi un pacheţel ciudat. Era o pungă de hârtie uzată în care părinţii îi păstraseră toţi dinţişorii de lapte, dulci la pipăit şi lucitori ca sideful. îşi amintea cum i se clătinau şi cum şi-i scosese pe rând, legaţi cu câte o aţişoară de clanţa uşii. Tata trântea uşa, iar dintele rămânea atârnat de sforicică, mânjind-o cu un pic de sânge. Pipăi între degete, visător, osişoarele lustruite. Le atinse cu limba. Erau dulci şi călduţe. Fuseseră odată trup din trupul lui.
Deodată primi un telefon de la Ingrid, primul după luni de zile. „Vino la mine. Trebuie să vorbim”, îi spusese, şi aproape nimic altceva, închisese fără să spună la revedere. Victor ieşise aproape-n aceeaşi clipă. Afară era o vreme umedă. în tăcuta casă a fetei, mă tuşile şi bibelourile vegheau prin colţuri. Pe gheridonul din camera ei nu mai era nici un drăcuşor de hârtie. Dar ea stătea pe pat şi-i dispăruse cu totul aerul triumfător şi fericit din iarnă. Bărbatul pe care-l iubea o părăsise şi Ingrid purta acum, în adâncul de purpură al trupului ei, un pacheţel de foiţe embrionare pliate complicat. Mai mult nu putu să-i spună. Lacrimile îi şiroiau pe toată faţa. „Vino!”, îi strigă isteric, des-cheindu-şi bluza cu degete tremurătoare. „Ce-mi pasă de el? Cine e el ca să-mi pese?” Victor se ridică şi se-ndreptă către uşă, fără să mai vadă cum Ingrid se prăbuşeşte, cu sânii goi, pe pat, cum muşcă perna umplând-o de salivă, cum se zbate, cum zgârie cu unghiile cearşaful.
Ajuns acasă, băiatul stătu multă vreme la fereastră. Privea calcanul casei de vizavi, coşcovit şi bătrân, ce abia se mai ţinea în picioare, prins cu scoabe ruginite. O lumină galbenă se-ntindea în toată curtea interioară. „Ingrid”, spuse, cu fruntea sprijinită de geam. După o vreme se aşeză la masa lui încărcată de cărţi. Luă o foaie mare dintr-un bloc de desen şi scrise pe spatele ei „Te iubesc, Ingrid”. O plie şi o-mpături, tot mai mărunt şi mai complicat, până ce lucruşorul ascuţit, încă de nerecunoscut, îi umplu palmele amândouă. Suflă din răsputeri în orificiul său, până când capul dră-cuşorului şi coarnele lui ascuţite, şi limba ivin-du-se batjocoritoare din bot se umflară brusc, şi Victor ţinea acum în mâini cel mai mare diavol de hârtie pe care-1 făcuse vreodată. Deschise trusa de acuarele şi, cu o răbdare maniacală, se apucă să-1 picteze în stacojiu, să-i facă ochi negri, hipnotici şi interiorul gurii de purpură. Coarnele i le vopsi în negru strălucitor. Un strop de lacrimă atinse însă una dintre ele, decolorând-o. Băiatul scoase din sertar punga de hârtie cu mărunţii dinţi sidefii, propriii lui dinţi de copil, şi-i lipi, în două şiruri ordonate, pe fălcile diavolului. Rămaseră, privindu-se-n ochi, Victor şi diavolul de hârtie, până ce asfinţitul îşi prelungi limbile de flacără în odaie.”

Mircea Cărtărescu – De ce iubim femeile

http://www.trilulilu.ro/Cezara/29276f6fcac829

Anunțuri

3 răspunsuri to “Diavolul de hârtie”

  1. ingrid nu mai recunoaste nimic.

  2. ba da. finalurile. si inceputurile.

  3. la o ascultare mai fina, observi ca iti lipsesc toate urechile. asa-i


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: