Alexandru Orlando
visez enorm, colorat în demenţă

Despre cuvânt şi un prieten adevărat


Întotdeauna am considerat că un om adevărat care are pretenţii să aibe un caracter, trebuie să aibă cuvânt. Pentru mine un om fără cuvânt este NIMIC, este un zero barat. Dacă te respecţi pe tine, trebuie mai întâi să îl respecţi şi pe cel din jurul tău, să respecţi ceea ce i-ai spus şi să faci tot ce îţi stă în putinţă să duci la capăt sarcina. Eu dacă vreau un lucru cu adevărat, îl obţin, nu există faptul că „nu pot să..”, ci există doar „nu vreau să.. ” pentru că tu ai creat acele lucruri, tu eşti vinovat de ele, tu nu vrei să le îndrepţi. Dacă ţi-ai schimba atitudinea, poate ai face ceva în această privinţă.Minciuna este o armă utilizată de oameni care nu sunt capabili de mai mult, recurg la ea pentru a putea ajunge şi ei în plutirea normală pe râul vieţii.

Această însemnare nu ar fi existat, dacă nu ar fi existat şi prietenul meu cel mai bun, un prieten adevărat. Da, da..staţi puţin, o să spuneţi că mă contrazic, ştiu foarte bine tot ce am scris pe acest blog, ştiu foarte bine şi postul „ah prieteni, nu există prieteni !” , care a creat atâtea controverse. E uite, el este probabil singurul despre care pot spune că prietenia lui tinde a fi una adevărată. Este ca infinitul o prietenie adevărată, nu îl poţi atinge, dar poţi fi foarte aproape de el. Însă nici nu doresc să îl atingă, pentru că infinitul nu se atinge de două ori. Prietenia este ca o încercare de a sta pe un munte din ce în ce mai abrupt, mai ascuţit. Cu cât urci (cu atât aşteptările de la acel prieten să greşească sunt mai mici şi pot fi fatale – e grav să cazi de sus, mai bine cazi de jos şi o iei de la capăt, e mai amar să cazi de sus, aproape de culmea prieteniei, te doare mai tare. Şi cu cât ajungi mai sus, urci mai prudent, nu? Exact la fel şi cu prietenii..la început toţi sunt un „Bună, ce faci?” şi sunt trataţi mai cu indiferenţă, e mai uşor. Dacă e să cazi (să rupi prietenia), asta e.. nu păteşti nimic, nu erai la înălţime mare. Dar cu cât urci, ah .. parcă parcă nu te-ai mai da jos. Ce bine e, nu? Şi cu cât eşti mai sus (cu cât eşti mai bun prieten cu un om), te ţii cât mai bine, să fi în siguranţă (şi tocmai de aceea, micile erori, mici incoveniente, se iartă, nu fac nimic, pentru că deja s-a creat o legătură solidă, care nu se rupe uşor). Ţi-ar fi foarte greu să cazi de acolo, aşa-i? Poate să îţi fie chiar fatală şi să te lecuieşti de escaladat munţi (de prieteni). Şi acum să vorbim puţin şi despre ce-i mai frumos, vârful muntelui. De ce escaladezi muntele? Doar să urmăreşti drumul până sus? Să te chinui? Neah. Nu te mulţumi cu puţin. Escaladezi muntele pentru a ajunge în vârf, la absolut şi de acolo să admiri totul, să priveşti în urmă..uite cât am urcat pentru a ajunge aici (uite câte sacrificii am făcut pentru prietenia aceasta). Nu e nimic mai frumos decât să duci la capat acest lucru. Am vorbit, dar oare este posibil? Din păcate nu. Ştii ce ar însemna să poţi sta pe vârful muntelui? Nu cred că vrei să ştii. Am specificat de la început că e foarte abruptă zona, e ascuţit. Trebuie să stai fără cea mai mică eroare. Fără să te mişti. Este locul de unde cazi cel mai uşor. Însă, cu siguranţă dacă ai căzut, te lecuieşti de tot, nu-ţi mai trebuie nimic. Este mai bine să stai acolo în jurul absolutului, să tinzi la el, să mai atingi cu o mână vărful, atât. Atât ne permite condiţia noastră umană, suntem oameni, suntem supuşi destinului, suntem predispuşi spre a greşi. Însă, în unele momente, dăm impresia că muntele s-a escaladat (cine nu riscă, nu câştigă). Mai mult, nu. Suntem oameni şi greşim.  Nu se poate sta acolo mereu. Însă aici intervine marea şmecherie, care probabil o folosim cu toţi. Considerăm acel vârf puţin mai jos, acolo unde sunt unii prieteni ai noştrii. Ne minţim oare pe noi atunci când coborâm ştacheta? Dacă noi cunoaştem cu adevărat cum stă treaba, nu. Facem acel lucru cu un gram de reciprocitate, pentru că nu i-ai putea spune unui om care te consieră prieten de-al său, ştii, tu nu eşti prieten adevărat al meu. Ar fi şocant pentru el. Adică pentru orice ar suna dur şi urât. Însă mereu noi facem aproximări, mai mult sau mai puţin grosonale. Şi încă un motiv pentru care îi numim pe unii prieteni foarte buni, prieteni adevăraţi este şi acela că noi suntem tot oameni, şi noi suntem sortiţi eşecului, şi noi greşim, şi noi facem aceleaşi lucruri. Şi tocmai de aceea mai închidem ochii la alţii. Totuşi, doar nu suntem roboţi. Numim prieteni adevăraţi şi pe unii care au parcurs jumătate din munte şi unii care au parcurs 3 sferturi, fiecare după pretenţiile sale.  Eu cum nu m-aş mulţumi niciodată cu puţin, mereu aştept din ce în ce mai mult. Prietenii sunt ca randamentul, niciodată nu este 100%. Cu siguranţă va exista, vor exista momente în viaţă în care prietenul tău va lua anumite decizii care va demonstra că nu este un prieten, cu toate că în alte 1 milion de cazuri ţi-a demonstrat că îţi este prieten. Matematic vorbind, cu siguranţă nu mai poate ieşi 100%, însă categoric că vom aproxima, nu suntem roboţi, suntem oameni şi noi, avem sentimente, nu suntem absurzi, ne dăm seama că şi noi facem la fel. Însă asta vroiam să sublinez, că  noţiunea de „prieten adevărat” în sine este una abstractă, fără reprezentare în viaţa reală, este de natură pur teoretică.

De unde am plecat, şi unde am ajuns? Am plecat de la cuvânt, am făcut corelaţie, cu prietenul pe care îl respect foarte mult,  care mi-a demonstrat că acest cuvânt, dacă respecţi pe cineva, chiar există, în situaţii, greu de imaginat. Nu vreau să stârnesc comentarii, controverse, reproşuri, şi nu o să-i dau numele, însă el cu siguranţă se va recunoaşte, mai ales după ce voi da exemplul. Faptul că ar fi renunţat la distracţia de Revelion cu mulţi oameni cu care de asemenea se înţelege foarte bine, doar ca să meargă cu mine (şi asta pentru că îmi zisese , nu promisese ! (atenţie) că facem revelionul împreună, însă eu nu mai eram acceptat de o persoană din acel grup). Şi când l-am întrebat: Şi totuşi, dacă nu puteam să vin acolo şi nu găseam altă soluţie? A răspuns: ” Nu ştiu, aş fi făcut Revelionul cu tine, pe stradă, ne distram noi, găseam un loc, însă eram cu tine..îţi promisesem” Şi nici măcar nu fusese o promisiune, fusese doar o afirmaţie: da mă, vedem..facem revelionul. Nu era nimic sigur. Nu m-aş fi aşteptat. Nu îţi vine să crezi? Să ştii că e reală prietenia noastră, chiar există. Tocmai de aceea îl consider un gest de prietenie absolută! Şi mi-a demonstrat ceva cât pentru tot restul vieţii. O lecţie de prietenie. Pot să mă mândresc că am aşa prieteni. Şi am mai învăţat ceva, un prieten nu este acela cu care stai tot timpul, de exemplu eu la şcoală, stau 7 ore cu nişte oameni cu care nu am nici cea mai mică tangenţă şi totuşi stau. Prietenii nu sunt cei care au interese comune gen: de a avea cu cine ieşi, de a nu se plictisi, de a fi falşi împreună şi de a trăi într-o mare miciună. Ce rezolvi dacă vorbeşti cu un om tot timpul? Nimic. Vă cunoaşteţi, da. Dar poţi să cunoşti un om, că aşa trebuie, de la sine, fără să vorbeşti nu ştiu cât.

Tu ştii că prietenia aceea există, nu ai dubii. Foarte bine. Şi orice s-ar întâmpla, prietenia aceea va hrăni acelaşi vis. Acesta e lucrul frumos, pentru că întervine stabilitatea. Poţi să nu mai vorbeşti cu un prieten 3 luni (mi s-a întâmplat), însă prietenia se reia, cu siguranţă rămâne de unde ai lăsat-o, chiar mai intensă (eşti mai odihnit să urci muntele)!

Pentru că apar anumite lucruri care te depăşesc, care nu mai ţin de tine, sunt influenţate de anumite forţe supreme. Şi diferenţa este că unele prietenii vor dura doar acum câţiva ani, şi unele, cum de exemplu..este cea cu cel despre care am vorbit,n-am nici cel mai mic dubiu că nu va dura toată viaţa. Vorbele şi lucrurile simple, crează lucruri mari. Mulţumesc pentru că exişti, Freddie [amândoi, şi totuşi 2 în 1] ! 🙂

Anunțuri

4 răspunsuri to “Despre cuvânt şi un prieten adevărat”

  1. ti-am zis ca mi-au dat lacrimile, asa putin ;;)
    prietenul asta al tau, trebuie sa fie norocos.

  2. de fapt stai, rectific:))
    tu trebuie sa fii norocos ca il ai pe el;;)

  3. 🙂 . Norcoşi suntem amândoi, aş zice.
    Şi nu am scris însemnarea aceasta pentru a demonstra ceva, cât de buni prieteni suntem..aa..nu, pentru că nu aş mai avea ce demonstra, ştie deja. Nici măcar nu i-am dat să citească postarea. Pentru că la urma urmei nu conteaza vorbele, contează faptele..şi dacă va trebui să o citească , o va citi. Nu îi demonstrez nimic. Poate doar să te bucure.
    Am vrut sa dau doar un exemplu de prieten, eu, care scriam prieteni, nu există prieteni , am vrut să arăt că nu sunt atât de aburd şi să explic mai bine la ce mă refer..şi într-o formă sau alta, îi numim prieteni. Şi el este unul dintre ei.

  4. Never take friendship personal


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: