Alexandru Orlando
visez enorm, colorat în demenţă

idealuri şi melancolii hamletiene (I)


Caut perfecţiunea în orice, în fiecare literă, am idei măreţe, idealuri măreţe şi rămân dezamăgit când observ că sunt irealizabile în lumea aceasta. Nu-mi plac jumătăţile de măsură, lucrurile făcute ca să fie, şabloanele, nu, în niciun caz nu-mi plac. De ce să faci un lucru după un tipic când acel lucru ar putea fi produs de tine, aşa cum eşti tu, tu eşti în visul meu doar. Eu te-am creat. Din podul palmei până la călcâiul lui Ahile eşti produs al imaginaţiei mele. Nu puteam crea şi eu perfecţiunea? Nu. E mai frumoasă viaţa cu imperfecţiuni, gândeşte-te că aşa a fost să fie, eşti predestinat, fii mândru.

Iar am plecat de la o idee şi am ajuns la total altceva, astfel încât nici eu să nu mai ştiu unde vroiam să ajung, tipic mie. Ce să-mi faci. Şi eu sunt o astfel de creaţie, cine s-o fi jucat cu psihicul şi caracterul meu astfel.

Să încerc să schimb oamenii doar ca să fie cum aş vrea eu? Asta m-am întrebat azi. Se pot schimba oamenii? Dar aşa sunt ei, m-am gândit până la urmă, trebuie să îi accept aşa cum sunt. La urma urmei şi eu ciudăţeniile mele. Vorbeam cu o prietenă că ar fi interesant să cunosc un om care este exact ca mine şi la urmă zic: nu ştiu dacă l-aş suporta :)). Oamenii sunt ca polii magnetici, cei asemantori se resping, iar cei opuşi se atrag . :D. Nu neapărat că schimbi în mod direct un om, însă îl influenţezi. Anturajul de când ai fost mic a avut un rol decesiv în formarea ta ca persoană, doarece acum mai poţi fii conştient şi tu de ce este bine şi ce nu. Şi totuşi, şi mare aşa mai greşeşti.

Pot spune că sunt un om extrem de norcos, Dumnezeu nu a stat să se gândească prea mult şi mi-a dat foarte multe lucruri de care sunt mândru şi o să fiu mereu recunoscător. Un exemplu ar fi, prietenii. Nu pot să zic că sunt o multitudine, dar decât să fie mulţi şi proşti (să te vezi cu ei din an în paşte, să fie falşi, să te vorbească pe la spate, şi să fie relaţii normale, banale..) mai bine ai puţini şi buni. Eu sper, cel puţin din punctul meu de vedere, că sunt nişte prietenii sincere. Şi aş zice că da. Dar cum eu niciodată nu mă mulţumesc cu nimic, caut şi mai mult, şi mai mult, absolutul, perfecţiunea. Şi poate uneori greşesc faţă de unii. Însă eu ştiu că sunt un prieten adevărat, sunt capabil să le ofer siguranţa, toată încrederea de care sunt capabil, să le ofer dragostea dintr-o prietenie, respectul meu. Le mulţumesc foarte mult. Nu dau nume, nu vreau discuţii. Dar cert este că eu am un cel mai bun prieten şi o cea mai bună prietenă care reprezintă extrem de mult pentru mine :).

Anunțuri

Niciun răspuns to “idealuri şi melancolii hamletiene (I)”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: