Alexandru Orlando
visez enorm, colorat în demenţă

Nu sunt nimic din ce-aş fi vrut să fiu


Mi-e frică. Serios îmi este. Îmi este frică să-mi recitesc posturile după blog. Urmăream astăzi statisticile, cu ce s-a vizualizat astăzi, ce nu ştiu ce…şi mă uitam ce posturi au fost văzute: off. E destul de aiurea să citeşti unele posturi, unele însemnări, cu gândirea raportată la vârsta de rigoare (bine, că pe blog nu pot spune că sunt de mult, dar şi o zi conteaza: Uite, uite şi tu..ce scriam ieri. Păi de ieri până azi este o veşnicie!

Dacă atunci gândirea mea era influenţată de anumiţi factori care acţionau doar atunci? Dacă acum nu aş mai fi împărtăşit aceleaşi cuvinte? Mi-e frică să le recitesc, dacă păream penibil? şi dacă şi dacă …şi dacă? Aşa gândeam atunci, nu ştiu, poate unele sunt de prisos. Dar aşa gândeam atunci şi îmi pare rău dacă am greşit. Eu am încercat să fiu cat de raţional am putut în fiecare post. Am încercat. Nu mă poate condamna nimeni. Sper că am şi reuşit, în orice caz. Dar stând să ne gândim puţin, acele lucruri au făcut parte şi fac parte din existenţa mea. Şi peste ani, când îmi voi reciti blogul, îmi voi aminti de lumi dense, exuvii, prieteni, adam şi eva, guid me home … vera (?). De toţi. Şi probabil o să mă încânte acurateţea gândurilor mele, simplitatea, fapul că gândeam atat de pur, eram atât de naiv, când credeam că viaţa se rezumă doar la anumite lucruri. Nu vedeam esenţialul, nu cunoşteam lumea, cu ce se mănâncă. Acum văd în parte, însă atunci voi vedea întreg. Şi îmi voi dori să mă întorc, să mă întorc la acea mentalitate, să văd lumea prin ochii mei, cu cristalinul cu 20 de ani mai tânăr. Voi regreta că sunt mare, pentru că venise vremea când nu mai trebuia să cred în prieteni, fericire, Moş Crăciun, promisiuni electorale.

Recunoaşte, chiar şi tu ai trecut prin aceste momente, aceste trepte cheie în existenţa ta. Recunoaşte că vorbeai foarte aproiat cu Ursy, când mâncai măr cu biscuiţi pisaţi, chiar la capul patului. Şi pleascăiai…şşi vorbeai cu ei. Şi chiar credeai că există. Şi sugerai un „mami, apă”. Şi la vremea aceea aveai prieteni. Şi împărţeaţi aceleaşi LEGO, vă cumpăraţi câte un happy meal, iar tu luai de fiecare dată mc puişorul. Şi cartofii, îi lăsai mamei tale, pe care o iubeai, de altfel. Recunoaşte, nu te mai ascunde în spatele unei perdele, dictate de autoritatea vârstei. Nu poţi nega că tu ai trecut prin acele momente. Oare era mai bine să ne naştem bătrâni, deja învăţaţi? Şi cu trecerea timpului să devenim tineri, iar după mulţi ani să devenim bebeluşi şi să nu mai ştim nimic. Şi atunci să murim. Să fie mai bine să nu mai fi crezut în acei oameni? Şi totuşi… poate ei chiar există.

Nu sunt ce par a fi –
Nu sunt
Nimic din ce-aş fi vrut să fiu!…
Dar fiindcă m-am născut fără să ştiu,
Sau prea curând,
Sau poate prea târziu…
M-am resemnat, ca orice bun creştin,
Şi n-am rămas decât… Cel care sunt!…

Anunțuri

Un răspuns to “Nu sunt nimic din ce-aş fi vrut să fiu”

  1. e aproape 3 dimineata cand am postat asta..ehh


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: