Alexandru Orlando
visez enorm, colorat în demenţă

Existenţa pe strada lor, numărul IV


Capitolul I – Unu roman, dar plouă

Nu venise nimeni să mă aştepte. Bineînţeles că nu. Şi ploua atât de tare, încât parcă mă facea să-mi aduc aminte de toate lucrurile care mă apăsau.  Dar nu-i puteam privi, pe ei, pe stropii de ploaie, deoarece era ultimul lor drum, făcându-ne iar legătura dintre cer şi zona telurică, unde se pare că până şi lacrimile divinităţii ajung. Vezi? Ele îşi dau viaţa. Trebuie să respectăm picăturile de ploaie, ele sunt ca noi, singura diferenţă este că ele folosesc la ceva…

Capitolul II – Te rog, nu !

Acum orbii dormeau în patul lor, tuşat fin. Aveau geamul închis, şi parcă opac. Aşadar eram în siguranţă, nu mă putea vedea nimeni. Dar de ce? Pentru că eu eram singur şi nu aveam niciun fel de apărare în faţa ochilor lor. Eu de ce stăteam?

Capitolul III –  Supraomul şi aspirinele

Şi totuşi, ce aveam să fac mai bun? Aveam sentimentul acela că nu sunt singur. În pereţi nu erau acunşi decât Ei, condensaţi în demenţă sau sintetizaţi uneori în schizofrenia mirosului gutuilor din faţă. Nu mi-a rămas decât să mă gândesc. Însă, în momentul în care am devenit conştient de faptul că eu chiar exist, şi chiar NUMAI eu exist [ce prostie, cum să uităm orbi ?] , am dispărut, demonstrându-mi contrariul, că de fapt doar ei există.

Nu se poate să fie. Uită tot. Uită-mă. Poate că n-am existat niciodată. Şi tot ce sunt, sunt doar o imagine, omul din oglindă, perceput printr-o incandescenţă abstractizată, facilitat de difuzia divergentă a undei electromagnetice de lumină în spaţiul acesta…STAI! Care spaţiu? Ce,..el există?! Nu există, e doar din exstensiunea noastră, să avem un loc să ne luăm de fund şi să sărim în sus. Extensiunea nimicului, care nu poate fi altceva decat un nimic. Şi nimic nu există. Aşa că, nici spaţiul nu există.

Oamenii sunt ca aspirinele, trăiesc cât trăiesc, cât îi ţine efervescenţa şi apoi se integrează în apă (în marele Brahma) şi după moartea lor (după ce s-au integrat în apă), au rolul de a fi folosite de ceilalţi, bându-le şi având efectul de a-i liniştii, a le face bine. Cum de fapt facem şi noi, prin moartea noastră, le facem bine unora.

Capitolul … [fă şi tu calculul, numai eu să ţin minte?] – Post Scriptum

I-am spus cuiva că acum scriu pe blog şi am fost întrebat despre ce scriu. I-am răspuns că nu ştiu. Şi acesta şi este adevărul, regret…dar sunt incapabil de a răspunde la această întrebare. Noapte bună!

Anunțuri

Niciun răspuns to “Existenţa pe strada lor, numărul IV”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: