-fiecare clipă îţi întipăreşte o trăire în suflet, care te schimbă. cunoşti diverşi oameni, le asculţi părerile, le zâmbeşti (deşi în mintea ta este total altceva) şi aşa alegi ceea ce trebuie, înveţi. şi nu uiţi nimic.

ceea ce mă uimeşte pe zi ce trece mai mult este inversarea sistemelor de valori ale oamenilor. este incredibil. prostia în masă este apreciată. şi poate că ar spune unii: scapă de oamenii care apreciază aceste lucruri din viaţa ta. adică să scap de aproape toţi oamenii? sunt uimit când văd că banul este la putere, dacă ai bani, pentru unii poţi face orice. dacă ai maşină toate pizdele sunt cu tine. Tu nu îţi dai seama cât de ratat ai fi fără maşina şi banii lu’ tăticu’ şi ai lui mămica? Pe bune acum. Unii oameni chiar nu realizează. Nu te simţi şi tu naşpa ştiind că cineva stă cu tine doar pentru că ai bani şi nimic altceva? Sunt foarte puţini oameni cu bani care chiar sunt extraordinari, puţini. Ar putea spune unii că sunt frustări ce scriu eu aici. Nu, sunt realităţi, de care te loveşti la tot pasul.

Sau domnişoarele care înainte trăgeaţi 3 ore de un suc de 5 lei şi acum vă plimbaţi cu Audi … nu stiu ce (nu mai dau denumire, sa nu aud dupa ca este pentru cineva anume). Dacă o aveţi pe Monica Gabor model, de ce nu faceţi şi voi? Îmi dau şi seama ce dragoste sinceră se poate infiripa, lucindu-vă ochii după verzişori. Facebook-ul ălă mi-e plin de X is in a relationship with Y. doar aşa, pentru a fi acolo, că alţii au, eu de ce să nu am. Iubire adevărată unde? trebuie trecute multe capitole pentru a scrie acel te iubesc. Aviz amatorilor.

(huuh) revenind. în jurul meu au stat şi încă stau atâţia oameni doar pentru interes, care pe la spate nu îţi împărtăşesc acelaşi păreri pe care ţi le spun în faţă. Sunt realist, toată lumea face asta. şi chiar dacă par că nu îmi dau seama şi continui să vorbesc, să mă port frumos, dar habar nu au câte ascunde zâmbetul acela. Întotdeauna mi-a plăcut să-mi plătesc poliţele, dacă mă înţelegi, cu aceeaşi monedă. pare că uneori toţi te lasă, dar nu-i nimic, este important să mai rămână cineva acolo care să te ajute. cazi, te ridici !

norocul îl ai sau nu îl ai. mă minunez cât de bine poate să le meargă unor panarame, ca să zic aşa. oameni care luaţi la bani mărunţi, sunt egali cu 0. şi observându-le zâmbetul ăla prostesc şi persiflant, care parcă exprimă: cât de bine îmi merge, ce tare sunt eu. (aparent, le merge foarte bine, la suprafaţă). şi câţi astfel de oameni sunt, oo, sunt atât de mulţi, încât anormalul ajunge să devină normal. nu-mi plac lucrurile de faţadă, ambalajele pe care la afişăm. (caută mereu lucrurile în profunzimea lor şi abia atunci le vei înţelege cu adevărat) nu îmi place: “ce faci? bine.” nu îmi place “ce s-a întâmplat? nimic.” nu îmi place. nu îmi place !

până când o să le meargă aşa? nu cred că problema mea şi nici a ta, cititorule, ştii tu..capra vecinului. însă eu ştiu că acolo sus e mereu cineva care ştie să creeze un echilibru: urcuş..va alterna şi cu un coborâş.

învaţă să te respecţi pe tine mai întâi şi după să ai pretenţii şi de la alţii. renunţă la fiţele de prost gust, glumele de doi bani, renunţă la a lua totul în râs, că viaţa nu este o glumă, renunţă la fasoanele de curcă beată, renunţă la a face ce fac toţi ceilalţi doar pentru a fi şi tu acceptat de majoritate, renunţă la a aprecia kitsch-ul, şi te rog încearcă să apreciezi lucrurile la adevărată lor valoare (lasă invidia laoparte), asta în cazul în care se mai cunoaşte un etalon, un sistem de valori al fiecărei persoane.

Fii bun, fă bine ! Mulţam.

Încep prin a spune că mă simt atât de aiurea faţă de tine, blogule. Tu ai fost mereu aici şi eu nu am vrut să te mai văd. Nu m-ai lăsat o clipă. Iar eu am avut mereu alte şi alte preocupări. M-am întors, m-am întors aici, unde mi-e bine. Am mai avut câteva tentative, însa au eşuat. Am multe postări în ciorne, însă pe care nu am avut curaj să le mai public. Nici de postarea aceasta nu sunt încă sigur că o mă convingă că merită să fie publică, însă indiferent cum ar fi, promit ca o public. M-ai ascultat mereu, cu toate gândurile mele, mai mult sau mai puţin aberante. Dar au fost ale mele, şi atât contează. Nu am nevoie sa fiu judecat.

În tot acest timp, de cand nu am mai scris, s-au întâmplat o mulţime de lucruri în viaţa mea: cu dragostea a fost şi foarte bine , şi bine, şi rău, de toate aşa, cu prietenii la fel: schimbări de grupuri, de mentalitate. Viaţa este aşa de aiurea, de multe ori nu am înţeles de ce s-a întâmplat astfel. Nu o sa fiu capabil să înţeleg de ce vântul bate aşa, de ce oamenii se schimbă, de ce nu adormi imediat ce îţi doreşti asta, de ce avem nişte obiceiuri atavice. Întotdeauna am cautat  să ajung la fericirea deplină. Şi acest lucru se poate obţine dacă eşti foarte corect cu tine însuţi, nu trebuie să te minţi niciodată cu : să lăsăm că merge şi aşa. Mereu caut să obţin ce e mai bun din tot ceea ce fac. Şi de aceea sunt şi pretenţios de multe ori. Am fost obişnuit cu anumite lucruri să se facă într-un fel, ca la carte, şi nu mă abat de la acel tipar. Eu nu o să fac niciodată compromisuri. Nu o să mă mulţumesc cu jumătăţi de măsură, totul sau nimic. Nu e frumos aşa? Perla este pentru mine, scoica o lăsăm pentru alţii.

M-am schimbat. Am devenit oarecum mai “maleabil”. Nu mi-am schimbat principiile de viaţă, dar parcă nu mai am atâtea idei absolute şi nu mai privesc lumea doar proiectată în Universul meu, pe un fond nepalpabil. De multe ori am fost dezamăgit de lumea din jurul meu. Am vorbit la trecut. Acum am devenit mai sociabil, ca să spun aşa, acord mai multă atenţie oamenilor din jur şi le respect mai mult sfaturile. Din punctul meu de vedere şi mai ales al altora, consider că este mai bine cum sunt acum.

Persoana I. Tot postul e presărat de persoana I, egoul meu GIGANTIC, ca un leu ce sunt. Nu e bine. Ştii cate am de pierdut datorită faptului că am orgoliul cât Casa Poporului? Eu conştientizez aceste lucruri de fiecare dată când exagerez cu nişte decizii: criticile dure şi faptul că taxez orice greşeală. Eu când sunt bun – sunt foarte bun, dar când sunt rău sunt şi mai bun. Părerea mea este că ajută acest lucru, că nu ţin în mine o chestie să aibă repercursiuni după aceea, o spun omului în faţă, ce mă deranjează. Şi greşelile se îndreaptă. Şi astfel ajut să fie totul cât mai bine. Dar nu aş face acest lucru decât cu oameni care mă interesează, cu care am o relaţie bună. Vă daţi seama că mi-ar fi mult mai uşor să nu reproşez nimic, nimeni nu se supără pe mine, se evită dicuţiile urâte şi totul pe moment e ok, dar când se ajunge la rău, atunci nu avem ce face. Mai bine reparam pe moment, cât nu este grav şi este totul bine mai târziu. Cu atât mai puţin nu fac acest lucru cu oameni care îmi sunt doar cunoştinţe, pentru că efectiv nu îmi pasă, fiecare îşi vede de treaba lui, şi oricum ar interpreta greşile spusele mele. Fiecare om este special pentru el. Este aşa cum este şi nu are ce să facă mai mult. Tu trebuie doar să te gândeşti dacă îl placi sau nu.

Dar gândeşte-te că tot ceea ce faci este nesemnificativ, degeaba încerci să pari dur printr-o vorbă grea, degeaba îl critici pe X. De ce să îi vezi tu partea bună când o poţi vedea pe cea rea? De ce să apreciezi tu gratuit pe cineva? Merge după: Pretenaş, mă lauzi, te laud. Este o greşeală pe care noi, majoritatea pământenilor o facem. Ne credem noi mari şi tari în nişte momente. Parcă toată lumea ar fi la picioarele noastre şi putem să facem ce vrem. Suntem doar o picătură în acest ocean imens, doar una, nimic mai mult. Doar ni se dă impresia că suntem atât de puternici. Toţi oamenii sunt egali, unii mai egali decât alţii. Nici măcar în drepturi nu suntem egali întotdeauna, darămite altfel. Eşti unic. Sunt unic. Bucură-te de asta. Uneori mai buni decât alţii, uneori mai răi. Învaţă să respecţi mai mult persoanele care te apreciază cu adevărat, şi chiar dacă sunt şi ei conştienţi că avem parţi bune şi rele, ei reuşesc să ţi le vadă aproape mereu pe cele bune. Şi fac ceva pentru tine. Ştii că ai acolo oameni pe care te poţi baza oricând. Este foarte delicată această problemă. Extrem de puţini oameni au prieteni adevăraţi. Pentru că sunt foarte greu de găsit. Cât nu şi-ar dori unii să primească şi ei un “hei, ce faci?” , dar noi am fost obişnuiţi cu prea mult bine şi parcă devenim orbi la ce se întâmplă în jurul nostru. Unii oameni chiar fac multe sacrificii pentru noi şi noi nu îi răsplătim pe măsură. Recunosc şi eu că am primit atâtea lucruri, şi poate uneori nu am arătat cât de încântat am fost, însă aproape mereu am realizat şi apreciat ceva ce mi s-a dat. De ce învăţăm să apreciem ceva abia atunci când realizăm că l-am pierdut? E un clişeu, şi totuşi de ce trebuie să îl mai folosesc? Dacă nu s-ar mai întâmpla, nu ar mai fi nevoie.

Şi cât dramatizăm şi exagerăm. De fapt totul e aşa simplu şi noi le privim de parcă cine ştie ce ar fi. Şi cum facem “problemele” noastre. Cât caz facem că Xuleasca nu m-a sunat la ora 5, că nu am primit bani pentru nu ştiu ce tricou, că nu ştiu cum s-a uitat la tine un coleg. Pe bune? Dar ai comparat cu alte probleme? Ai comparat cu unii oameni care abia o duc de pe o zi pe alta şi au atâtea probleme acasă, nu au oameni care să aibă grijă de ei. Nu au pe nimeni. Şi noi ne plângem din nimicuri.

Suntem o generaţie care nu mai ştie să aprecieze valorile. Se încurajează prostia în masă, penibilul, “şmecheria”. Cum să faci chestia aia? Vrei să nu te mai considere lumea şmecher? Trebuie să faci ca ei, tu nu ai coloana vertebrală, nu poţi lua tu o decizie. Faci ca ei că aşa îţi impun ei şi nu te-ar accepta altfel. Eu în locul unor mi-aş pune mai multe semne de întrebare faţă de cei care îmi sunt prieteni, dar păcăt că nu avem ochii să vedem. Sau poate, nu vor să vadă realitatea, că nu ar avea altă alternativă. Fiecare se minte pe fiecare, şi pe faţă totul e bine. Sunt atât de limitaţi oamenii care nu ştiu să facă decât porcării, pentru că altfel nu pot să iasă în evidenţă să fie observaţi de ceilalţi la fel de naşpa ca şi ei. Dacă eşti un om fără viaţă, distrus şi eşti singur, pentru a fi acceptat de un grup, trebuie să faci ceva ca să le atragi atenţia. Ce să faci şi tu, fumezi etnobotanice, faci astfel de prostii. Pentru că pentru altceva nu ar avea pentru ce să te aprecieze sau oricum nu ar vrea, putea (ei fiind vai de capul lor). Sau oamenii care încearcă să se ia de alţii ca să demonstreze ei ce smecheri sunt. Când văd ce fraieri sunt unii că acceptă anumite comportamente, rămân uimit. Una este o glumă, caterincă, care nu trebuie sa fie mereu, că eşti prieten cu un om pentru că merită, nu pentru a râde mereu, că viaţa nu-ţi dă prilejul doar pentru a râde. Sau cât de uşor se consideră în ziua de azi un om prieten. Doar pentru că a ieşit cu tine de 2 ori, gata, ce prieteni buni suntem. Nu contează timpul, încrederea, întâmplări frumoase care să vă lege. Se deapreciază tot, uşor uşor.. trist. Dar nu numai că se consideră prieteni, dar având facebook îşi pun la siblings aceşti respectivi “prieteni” pentru a demonstra tuturor cât de populari şi iubiţi sunt ei şi ce prieteni care le sar în ajutor au. Şi de fapt, la prima ocazie li se demonstrează contrariul, nu este niciunul acolo. Ce mă indignează cel mai tare este atunci când sunt puşi acolo mulţi, mulţi, doar aşa, din reciprocitate. Dar voi realizaţi ce faceţi? Ai vrea să ai atâţia fraţi şi surori? Păi dacă îl consideri astfel, are toate drepturile. Împărţiţi tot? Ţi-ar plăcea să-i vezi mecla zilnic în patul de lângă tine? Să stai la coadă la baie, aşteptând să ţi se spele toţi aşa zişii frăţiori şi surioare. Ce penibil sună. Felicitări părinţilor pentru o familie aşa numeroasă. Acum vorbind serios, eu înţeleg că sunteţi aşa apropiaţi ca o persoană din familie, dar cu atâţia? cu peste 3? e peste puterea mea de înţelegere. Numai unul merită şi s-ar simţi şi mai bine să ştie că este singurul. Dar chestia asta se face că na: îl pun pe X la siblings, dar noi iesim mereu şi cu Y şi s-ar supăra. Se crează astfel de cercuri. Şi de fapt nu merită, şi astfel intervine de ce spuneam. Oamenii au ajuns să fie privaţi de multe sentimente incredibile: iubirea adevărată. Câţi mai ştiu să iubească cu adevarat? Prietenia. Respectul pentru ei. Nu mai ştim să fim prieteni adevăraţi. Familia. Să ne iubim membrii familiei aşa cum merită. Dar uităm acest lucru, noi ne neglijăm priorităţile de multe ori şi stăm aşa, pe linia de plutire, lăsăm pe alţii să ia iniţiativa, nu facem nimic. Şi neştiind ce înseamnă anumite sentimente cu adevărat, de aceea picăm în capcana de a considera atât de uşor pe cineva prieten, sau alte exemple.

Dar nu cer mai mult. Nu poţi să faci din căcat bici şi biciul să şi pocnească. Ţine de materialul genetic al fiecărui individ potenţialul său de a înţelege ceva. Cine ştie să înţeleagă, a facut-o deja şi o va mai face. Sper că a fost bine şi o să mai revin şi cu alte postări, poate mai la un singur subiect şii să nu uit: mulţumesc mulţumesc pentru că v-aţi pierdut din timpul vostru pentru a-mi lectura aceste rânduri.

LA MULTI ANI, MIHAIL SI GABRIELA !

Oamenii sunt diferiţi, foarte diferiţi, deşi sunt făcuţi din acelaşi Adam. Unii poartă cămăşi în carouri, alţii sunt blonzi, unii merg pe biciclete, alţii mănâncă îngheţată, unii citesc Fitzgerald,  alţii adună cifrele ISBN şi caută o legătură între numărul obţinut şi ei, unii  joacă Rummy, alţii iau Spektrum în fiecare dimineaţă, iar unii .. dansează.

nici nu realizezi cat de diferiti.

t.o. bobe

Ştiu foarte bine că n-o să se întâmple niciodată aşa. Că ăsta nu e decât un film dintr-o carte. N-o să mergem niciodată la cinema şi n-o să ne pupăm la sfârşit şi n-o să te ţin de mână în înghesuiala de la ieşire. O să treci dimineaţa prin faţa casei mele şi o să vezi mai departe ridicându-se pe geamul camerei dungi negre şi groase ca pe un ecran care se vede la televizor. Ştiu, dragostea mea, că sunt din alt film, că numele noastre rulează deja pe generice diferite, ştiu foarte bine că o să fim singuri în înghesuiala de la ieşire.

t.o. bobe

Şi uite că a venit şi ziua în care mi-am văzut formaţia preferată (care mai rulează) live. Nu cred că mai este nevoie de nicio prezentare pentru legendara trupă rock – Guns N’ Roses. Concertul a început cu o întârziere de aproximativ două ore (tipic), însă au compensat cântând foarte mult (aproape 3 ore. de la ora 10 şi puţin până la ora 1).

A fost primul meu mare concert. Am avut ocazia să merg şi la altele, însă am vrut să mai aştept. Înainte mi se părea ceva irealizabil un concert Guns. Nu credeam că o sa apuc momentul să-i vad. În clipa în care am aflat că Guns vor concerta în România, n-am avut niciun dubiu că nu voi merge. Era concertul nostru. 21 septembrie noaptea – 22 septembrie. A fost un concert cu mare însemnătate, pentru că ziua de 22 septembrie rămâne un moment marcant pentru mine, care ţine să îmi reamintească pe tot parcursul anului ce reprezintă.

Am avut bilet la Golden Circle, fooarte aproape de scenă am fost, am văzut bine (cu excepţie când nu puteam să mă feresc de două namile din faţă, a fost chiar ok. Vroiam să fie mai multă viaţă prin jur, să nu fie nişte momâi). După toate aşteptările, în sfârşit au ajuns. Am exclamat: Acela e Axl Rose. Atât de aproape?! Prima melodie – Chinese Democracy, fiind chiar numele turneului. Welcome to the jungle – un mesaj subtil pentru organizarea care a lăsat de dorit. D’oh , România. It’s so easy – foarte bun. Mr. Brownstone. . Sorry. da da da. Better – supeer. Un solo la chitară al lui Richard Fortus. bun. Live and let die – ohooooo. foarte frumoasă piesa. THIS I LOVE. Această melodie a trezit în mine TOT, tot, tooot. tooooooooooooooooot. tot. Superbă. O interpretare deosebită a lui Axl Rose. Vocea lui pătrundea pe şira spinării şi se înfăşura pe toată lungimea ei.

“And now I don’t know why
She wouldn’t say goodbye
But then it seems that I
Had seen it in her eyes.

And it might not be wise
I’d still have to try
With all the love I have inside
I can’t deny

I just can’t let it die
Cause her heart’s just like mine
And she holds her pain inside

So if you ask me why
She wouldn’t say goodbye
I know somewhere inside

There is a special light
Still shining bright
And even on the darkest night
She can’t deny

So if she’s somewhere near me
I hope to God she hears me
There’s no one else
Could ever make me feel
I’m so alive
I hoped she’d never leave me
Please God you must believe me
I’ve searched the universe
And found myself
Within’ her eyes

No matter how I try
They say it’s all a lie
So what’s the use of my
Confessions to a crime
Of passions that won’t die
In my heart

So if she’s somewhere near me
I hope to God she hears me
There’s no one else
Could ever make me feel
I’m so alive
I hoped she’d never leave me
Please God you must believe me
I’ve searched the universe
And found myself
Within’ her eyes

So if she’s somewhere near me
I hope to God she hears me
There’s no one else
Could ever make me feel
I’m so alive

I hoped she’d never leave me
Please God you must believe me
I’ve searched the universe
And found myself
Within’ her eyes

And now I don’t know why
She wouldn’t say goodbye
It just might be that I
Had seen it in her eyes
And now it seems that I
Gave up my ghost of pride
I’ll never say goodbye”.

Mă scuzaţi. N-am putut să nu public versurile. E o melodie care mi se potriveşte. O ador.

Rocket Queen – bun bun. Apoi Dizzy Reed ne-a cantat un solo la pian. A fost plăcut de lume. Street Of Dreams. You could be mine. Yeah! Super . I said you could be mine.  DJ Ashba la chitară apoi, solo. Let’s rock! \m/. Foarte bun. Şi apooi – Sweet Child O’ Mine. Am cântat melodia asta cu toată vocea mea. Am ţipat o groază. She’s got a smile that it seems to me. Where do we go???? Where do we go now???!?!?!! Instrumental Jam.

Acum trebuie să scriu aici, pentru că a urmat momentul serii. De sub scenă a apărut un pian. Mi-am dat seama că urma melodia pe care o aşteptam atât de mult. Am trăit pentru November rain. Fiind şi obosit, mi s-au înmuiat picioarele. Axl Rose s-a aşezazt la pian. doar el se auzea. A început cu Pink Floyd Another brick in the wall. tare ideea. Dar ce a urmat? Cum aş putea să exprim aici ce am simţit când a început Axl, spunând: When I look into your eyes, I can see a love restrained ? Începuse balada, November rain. Am aşteptat-o aşa de mult. O ascultam. Live. Cânta pentru noi. Probabil că nici nu realizam. Nici acum nu cred că realizez. Melodia această foarte importantă. GENIAL. Era un spaţiu infinit, de o tristeţe armonioasă. Fetele din jur plângeau. Mai toată lumea filma. Am strigat cât am putut eu de tare: Do you need some time…on your own.  .. I know it’s hard to keep an open heart. oh. Şi cum nimic nu durează la nesfârşit, nici această melodia nu a făcut-o. Însă mi-a sfărâmat inima în mii de bucăţele. Ca nişte cioburi, care înţeapă..bineînţeles. E tristă. E reală. But lovers always come and lovers always go. So if you want to love me
then darlin’ don’t refrain. Cu singuranţă este melodia mea preferată de la ei. “I could rest my head just knowin’ that you were mine, all mine.”

Bumblefoot Guitar Solo. Knockin’ On Heaven’s Door – supeer. A prins bine la public. Am cântat şi aici cât am putut. ce loc ciudat, printre nori, unde o să ciocănim la uşa raiului. Ne primeşte? IRS. Nightrain. da da da! Şi au plecat pentru puţin timp (evident, s-au întors). Au continuat cu o parte din Don’t cry. A fost o surpriză, pentru că nu era programat să fie cântat. (Nici în celelalte concerte din turneu nu a fost). Cineva a aruncat steagul României moment în care Axl Rose a luat steagul şi l-a pus pe el. A fost aclamat de toată lumea pentru că a fost un moment special. Mii de oameni spunând toţi, cu aceeaşi cadenţă: Don’t you cry tonight, I still love you..baby. Au mai fost: ..un solo la chitară , Madagascar şi suuperbul final (chiar a fost un adevărat final) – Paradise City. Focuri de artificii, foc, confetii. Tot ce vrei.

Axl Rose are o personalitate nu prea agreată de lume. Însă are o voce extraordinară, se înscrie în cele mai bune voci ever. Chiar dacă e bătrân, chiar dacă nu mai se cântă sau mişcă aşa cum o făcea odată. Chiar dacă… Trebuie să ne dăm seama că muzica bună s-a cam dus. Muzica rock bună. Lumea acum caută să umple acest gol. Trebuie să îi apreciem pe aceşti oameni pentru ce au fost. Nu mai sunt la fel. Şi? Însă moştenirea lor muzicală este de mare valoare. Nu se vor mai naşte alţii ca ei. În ciuda privirii răutăcioase pe care o are, este un mega-star.

Cât despre detalii tehnice. Romexpo? Ce vrei mai mult? Sonorizarea nu a  fost bună. Vocea lui Axl Rose acoperea instrumentele. Vroiam să se audă mai tare. Să-mi vibreze pieptul. Să bubui. Probabil cei de la normal nu au văzut nimic şi s-a auzit şi prost. Nu merita să mergi acolo. La Golden s-a văzut foarte bine şi s-a şi auzit. Cei la VIP..hmm. Doar să le îngheţe fundul pe un scaun şi să fie mai în spate decât noi? Duceţi-vă la VIP atunci.

Poate că şi pentru că nu am mai fost la concerte aşa mari, impresia este aşa de bună.  Nu fac parte din categoria aia de oameni, care oriunde i-ai duce spun ca a fost foarte frumos. NU! Însă pentru mine acest concert a fost EXTRAORDINAR! L-am văzut pe Axl Rose. Am ascultat November rain live. Cum spunea un om..acum pot să mor fericit. Chiar dacă am rămas fără voce. Chiar dacă nu îmi mai simţeam picioarele. Chiar dacă mă trezisem la 6 să merg la şcoală..6 ore. Pe urmă drum Buzău-Bucureşti. Am ajuns la 5:15 la stadion. Şi abia la ora 10 a început Guns. Dar a meritat, a meritat tot. Nu regret nimic. A fost cel mai frumos concert al meu.

Cei din debut – Danko Jones . Plictisitori. Încercau ei să pară interesanţi cu apă, vodcă, sex oral. Nu ştiu cât le-a ieşit. Nu ştiu cât le-a ieşit sonorizarea – gen puteam să vorbesc la telefon şi ne auzeam perfect. LA UN CONCERT ROCK MĂ??? Dacă mă întreba o persoană unde sunt şi spuneam..păi la Guns. Zău? Pe cine păcăleşti? Dă muzica mai încet. Şi în cameră se auzea mai tare. Sonorizarea a fost minusul. Am promis înainte de concert că nu îmi voi schimba impresia despre Guns N’ Roses, indiferent de prestaţia lor. Şi nu am facut-o. Mă bucur tare mult că am fost. Rămân la impresia că a fost incredibil. Mulţi o să spună că sunt un nostalgic şi de fapt în mintea mea e Guns de acum 20 de ani. Că nu mai e ce a fost. Într-adevăr, nu mai e. Nu mai e Slash. Chiar nu îmi imaginam pe altcineva în afară de el să cânte Sweet child o’ mine .. sau în November rain. Dar s-au descurcat bine. Măcar în semn de respect pentru muzica lor, pentru melodiile cu care au crescut atâţia oameni, melodii care îi ajutau să meargă mai departe, să trăiască. Mulţumesc Guns N Roses!

Şi dacă ştiaţi că o să fie naşpa, de ce aţi mai venit? Multe guri rele au fost despre acest concert. N-am văzut jurnalişti ca ăştia. Le place lor să mănânce rahat. Nu ştiu ce au văzut ei, sau ce fan frustrat au văzut, dar eu îmi păstrez părerea mea. Dacă eu m-am simţit bine, asta contează. Nu mă interesează ce spun alţii.Poate că însemnătatea acestui concert a fost pentru mine una foarte mare. Au spus că vor reveni. Dar nu ştiu. Cred că a fost primul şi ultimul lor concert în România. “How are you, Transilvania?”. Mulţumesc Georgiana pentru că mi-ai dat ocazia să-i văd!

P.S.: Axl Rose a aruncat un singur lucru (pe care l-am văzut eu, că am înţeles că a mai aruncat şi microfonul) în mulţime, un fluier, chiar în locul în care am stat eu. Însă cu puţin înainte m-am mutat ca să văd mai bine..şi l-a luat altcineva. Acesta e un regret. Ghinion..

Acolo rămăsese povestea. În aceeaşi carte, cu acelaşi cod de bare,  cu mirosul de cocos specific. Ea era carafa visurilor mele şi uneori mi-era teamă şi de un fulg să nu o dărâme. Da, eram temător, eu.. marele locotenent de 82 de kg. Numai eu ştiu că am fost într-o odisee lungă şi m-am gândit să las un memento. Să-l pufăi ca un fum de ţigară. Să-l inhaleze alţii. Este o avanpremieră în telejurnalul minţii mele.

După câteva minute de aşteptări, a sosit şi trenul pe care îl doream. Imediat ce am urcat în el, am simţit o apăsare, ca într-o mlaştină. O apăsare să intru acolo.. cât mai adânc. M-am întrebat dacă să intru cu sau fără protecţie pentru suflet?

- 42, 49 , 63, .. 75. Bună ziua!

- Bon jour, bon jour! îmi răspunse o femeie pe care o remarcai indiferent de locul unde te aflai. Mă gândeam eu..auzi la ea, bon jour, bon jour. Parcă ştia pasiunea mea pentru franţuzisme, pentru vibraţiile interioare care mi le provoacă acel r, pentru muzicalitatea profundă. Plăcerea mea de a privi o femeie cum îşi modelează buzele pentru a vorbi o franceză care mă conducea parcă într-o prăbuşire. Ca fiecare, m-am aşezat jos, apoi mi-am aranjat bagajul. În primă instanţă i-am evitat privirea, uitându-mă pe geam. Nu am dorit să nu par vreo clipă interesat de ea. Şi era o linişte apasătoare, care te marca, nu te lăsa să te destinzi. Te simţeai de parcă ai fi fost încolţit. A tras cineva uşa de la compartiment, era un surdo-mut care vindea tot felul de chestii, ca să facă un ban. A fost nevoie doar de o privire din partea ei ca omul acela nici măcar să nu mai îşi lase marfa să o vedem. Abia după aceea am privit-o şi eu pentru prima dată în ochii. Fizic nu îmi era cunoscută. Dar ah..doar ochii.. ochii..privindu-i, îi erau atât de profunzi de parcă priveai o întreagă constelaţie. Iar eu eram singur, fără niciun fel de apărare în faţa lor. Doar busola mea internă mă ghida. Era nevoie de o cunoaştere metafizică pentru a putea înţelege ceva, pentru că realizam că ştiam privirea aceea. O cunoşteam atât de bine, de parcă ochii ei au fost creaţi odată cu ai mei şi scopul lor a fost să ne întâlnim privirile. Barierea surdă a fost ruptă de ea, care spre stupoarea mea, mi-a cerut o brichetă. O femeie atât de frumoasă ca ea, să fumeze?

- Stai liniştit (o să ai nevoie de asta), domnule…

- Andrei. Andrei Petrini.

- …Andrei, nu v-am luat bricheta ca să îmi aprind eu o ţigară. Nu. Nici vorbă. Am luat-o pentru a vedea cât rezistaţi fără să fumaţi. Ar fi imoral pentru un domn atât de bine, care se respectă, să fumeze în faţa unei doamne.

În mintea mea, cât tupeu. Vrea să vadă cât pot să-i rezist. Ce fiinţă. Parcă ar fi studiat întregi tratate de psihologie a crimelor. Vroia să mă vadă cum nu pot să rezist lângă ea. Dar stai puţin, nu am eu cu ce să îmi aprind ţigara, dar ies pe hol până la baie, doar nu vine după mine şi sigur găsesc pe cineva care să aibă un foc. Ha! Mereu suntem cu un pas înainte. Cu toate că pentru un domn care se respectă, nu este plăcut să se înjosească, cerând de la alţii un foc.

- Este în ordine. îi spusei eu, pentru că eram sigur că planul nu va da greş.

După ce ne-am mai uitat puţin unul la altul, am realizat că privirile noastre făceau ecou cu soarele. Am fi putut sta ore întregi doar să ne privim, fără să spunem nici măcar un cuvânt şi înţelegeam totul. Nu ne aflam doar fizic în acelaşi compartiment, ci ne aflam şi în acelaşi compartiment al minţii. Nu mai spuneam niciunul nimic. Şiroaiele de transpiraţie îmi cuprindeau fruntea ca tentaculele unei caracatiţe. Nu mai ştiam ce să fac, eram în corzi. Parcă eram într-un film şi eram obligat să respect scenariul. Nu mai aveam nicio idee. Nu eu eram cel care făcea jocurile. Acum mi se întipărise în minte ideea de ţigară. Cel puţin acum, subconştientul meu îmi juca feste. Aveam impresia că doar o ţigară poate să mă salveze. Dacă mai rămăneam acolo, ajungeam într-o dulce saună a morţii. Ne-am dezlipit magneţii de polarităţi opuse ai ochilor şi am ieşit pe coridor.

Pentru moment scăpasem. Am intrat în primul compartiment. Niciun fumător. Nici în al doilea. Nimeni. Nu era nimeni care să aibă un foc. Plus că, am descoperit că vagonul era pentru nefumători. Ce era de facut? Dacă m-aş fi întors să îi cer bricheta, i-aş fi arătat că nu îi pot rezista. Şi nu vroiam asta. (Cu siguranţă treaba cu ţigările era doar în subconştientul meu). Cine era femeia aceea? Ce vroia de la mine? Parcă mă cunoştea de nu ştiu cât timp, parcă mă urmărea de ani zile. Acum realizam că ea îmi invada visele de atâta timp. Mă întâlnisem de 21 de ori cu ea în vis, în toate iernile care au trecut. Doar iarna o visam. Făcea parte dintr-o Dinastie a Enigmelor. Timpul devenise ceva evaziv, deoarece abia acum .. din culise, îi puteam observa alchimia zâmbetului. Trebuia să mă întorc. Pretextul că am fost la baie deja devenea relativ. Întârziasem foarte mult. Am redeschis compartimentul, fiind izbit de parfumul acela. Contrapunct. Mă hotărâsem să aplic mecanismul denial. Da. Să fiu nepăsător ca pixul cu care scriu povestea. M-am aşezat jos. Mi-a schiţat un zâmbet. Parcă era mai intensă senzaţia..doar faptul că nu o mai văzusem pentru puţin timp, mi se făcuse dor. Probabil că au fost doar câteva minute, însă eu am simţit de parcă am făcut ocolul lumii în 80 de compartimente. Nu vroiam să se mai termine acea limită a zâmbetului de pe faţa ei. În mintea mea, părea să se continue la nesfârşit. Avea tendinţa de a-mi spune ceva. Era tristă. Îi vibrau ochii, ca o oglindire de tuberoze pentru mai târziu.

Am înţeles tot din privirea aceea. Acum îmi cunoştea toată viaţa şi eu pe a ei. Era fata cea cu vino-ncoa. Imediat ce a putut să mă vadă, şi-a dat seama cine sunt. Şi eu. Şi de atunci nu a mai putut să vorbească. Nu a mai putut. Nu a putut să se depăşească, să se înţeleagă. În ce loc ciudat ne-am întâlnit. Trenul acesta părea să nu se mai oprească, drumul său nu se termina cu adevărat. Nu puteam merge astfel. Era ora cu 00000 la urmă. Trebuia să cobor. M-am ridicat de lângă ea. I-am lăsat o îmbrăţişare, semnul de carte al poveştii mele şi am plecat. Dar tristeţea întipărită pe chipul ei, nu doresc să o mai văd vreodată..